Tag: prezent

Iugo-nostalgia: timp și/sau spațiu nostalgic?

Străin printre străini, exilatul trăiește, după cum afirmă Vladimir Jankélévitch, o viață dublă, în așa fel încât „a doua lui viață, care a fost cândva prima, este ca supraimprimată pe grosolana viață banală și tumultoasă a acțiunii cotidiene” (1). Dubla existență a exilatului se configurează sub forma unui joc al prezenței și absenței. Odată plecat din țară, acesta este „în același timp aici și acolo, nici aici, nici acolo, prezent și absent, de două ori prezent și de două ori absent” (2). Mai mult, plecarea, dimpreună cu păstrarea în memorie a unui anumit timp și spațiu, reprezintă declicul nostalgiei, înțelegându-se prin aceasta, într-o primă instanță, „atașamentul de un spațiu familiar, un acasă (nostos) și suferința (algia) declanșată de ieșirea din acest spațiu” (3). Firul dedublării nu se oprește însă aici, nostalgia presupunând totodată o ramificare cronotopică: vorbim, pe de o parte, de un timp nostalgic, și, pe de altă parte, de un spațiu nostalgic. Ajungem astfel la dublarea binomului aici-acolo cu binomul prezent-trecut. Citeşte tot articolul


Interviu cu Ioana Miron: „Despre noi, spaţiile”

Am întâlnit-o pentru prima dată acum peste o decadă, la Botoșani, orașul unde se decernează Premiile Naționale de Poezie „Mihai Eminescu”, iar apoi am citit poeme publicate de Ioana Miron în diverse reviste literare. Debutează editorial cu volumul „Picaj”, Casa de Pariuri Literare, în 2016. Cu un parcurs artistic și literar mobil, Ioana Miron creează „o lume a spațiilor dezafectate, a coridoarele înguste și a cercurilor concentrice”, după cum spune Șerban Axinte în prefața volumului. Am dialogat cu Ioana Miron despre acest volum care ne învață „să ne expunem secretele prin fobii”. Citeşte tot articolul

Orizontul, de Patrick Modiano – prezentul locuit de trecut

Citindu-l din ce în ce mai mult pe Patrick Modiano, la distanțe considerabile de timp (o carte la trei-patru luni), îmi dau seama că este unul dintre scriitorii aceia pe care vreau să-i citesc în întregime, fără rest, pentru frumusețea frazelor, pentru abilitatea lui extraordinară de a jongla cu spațiul și cu timpul, pentru fugile personajelor sale, pentru atmosfera aceea misterioasă, încărcată, uneori greu de respirat, alteori savuroasă, pentru vagul intrigilor sale subțiri, pentru Parisul regăsirilor, sau, pe scurt, pentru literatura sa de calitate. Citeşte tot articolul

”Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut”, de Tatiana Niculescu Bran

Pe Tatiana Niculescu Bran am întâlnit-o ca scriitoare de romane non-ficționale în Spovedanie la Tanacu și În Țara lui Dumnezeu. Probabil datorită unui anume exotism, mi-a plăcut mai mult În Țara lui Dumnezeu, o poveste care are în centrul său cruda realitate a exciziei genitale practicată în Cornul Africii (și nu numai). De data aceasta, autoarea a revenit (după patru romane), spre sfârșitul anului 2013, cu o poveste fermecată, o întrepătrundere a trei planuri - trecutul depărtat, trecutul recent și prezentul - și a două spații - Comrat-ul basarabean și București-ul -, în centrul cărora se află o casă, un samovar, muzica lui Dimitrie Cantemir și a celor de la Pink Floyd, cozonacii basarabeni, o agenție imobiliară și două personaje pe care ajungi să le îndrăgești: Marina și Ilie Hagiu.   Citeşte tot articolul