Am întâlnit-o pentru prima dată acum peste o decadă, la Botoșani, orașul unde se decernează Premiile Naționale de Poezie „Mihai Eminescu”, iar apoi am citit poeme publicate de Ioana Miron în diverse reviste literare. Debutează editorial cu volumul „Picaj”, Casa de Pariuri Literare, în 2016. Cu un parcurs artistic și literar mobil, Ioana Miron creează „o lume a spațiilor dezafectate, a coridoarele înguste și a cercurilor concentrice”, după cum spune Șerban Axinte în prefața volumului. Am dialogat cu Ioana Miron despre acest volum care ne învață „să ne expunem secretele prin fobii”.
Cum ar fi să eliminăm gândirea din orice act de creație? Dar din viață?
Interesant ar fi de simţit automatismul oricărei maşinării pe propria piele. Cam așa văd eu chestiunea cu eliminarea gândirii din viață. În tot ceea ce ţine de creaţie aş tinde să spun că orice tentativă de a elimina gândirea poate fi extrem de prolifică. Astfel putem da într-o realitate hiperlucidă, acută, agonizantă.
Cu cât se menține un timp mai îndelungat tăcerea dintre actanți, cu atât „cioburile astea nu o să iasă niciodată”. De ce ne sperie să vorbim despre lucruri importante, despre noi?
E ca şi când ai fi mic şi ai rămâne pentru prima dată pe întuneric. Te sperie. Capeţi fobii. Apoi cu timpul te obişnuieşti şi începi să fabulezi, să inventezi o lume care nu poate fi altundeva decât acolo. Şi uite-aşa pot să apară monştri direct din noi. A vorbi despre noi ar fi echivalentul a rămâne goi în întuneric, neştiind de câţi ochi eşti privit. Şi asta poate să sperie.
Când totul e prea mult, nu poate urma decât un declin al tumultului? „o să fie bine respiră respiră totul/ începe cumva și se termină”.
Şi o stare de toropeală apăsătoare. O piroteală greoaie. Şi apoi mai departele.
„fiecare moment îți amintește ceva”, și totodată îți dă speranța că vei găsi obiectul pierdut. Care sunt momentele de calm, care e consistența plăcerii?
Consistenţele plăcerii ar consta în afundarea picioarelor într-o fântână arteziană, în măruntaiele oraşului, privind numeroasele fețe ce trec. Poţi ghici poveşti, desprinde de pe chipurile lor, poţi inventa altele. Poţi trăi astfel nefârşitul unei zile în care poți trăi şi inventa poveşti.
Dacă ar exista o generație difuză a nimicurilor, ce caracteristici ar avea?
Un vacarm. Sunete şi fapte din nimic pentru nimic. Un nobil ţel doar pentru mizerii. O agitaţie haotică şi parazitară. La fel pe străzi, cât şi în viaţa multora.
„am învățat să ne expunem secretele prin fobii”. Se pot învăța intimitatea și apropierea, deschiderea în fața altcuiva?
Cu un minimum de fantezie, ar fi posibil. Poţi învăţa şi apropierea ta de ceilalţi, apropierea ta cu tine însuţi. E chestie de execiţiu. De flexibilitate şi, nu în ultimul rând, deschidere.
Odată construită această deschidere (sau normalitate), urmează picajul?
Picajul e mai tot timpul prezent. E ca o pasăre de pradă gata-gata să-şi deschidă aripile şi să te învăluie ca într-un cort. Şi acolo ascuns, înveţi să te obişnuieşti mai întâi cu tine.
Credit foto: Arhiva autoarei
Ioana Miron s-a născut la 10 noiembrie 1989 în Botoşani. Face colaje din lumi şi scrie. A făcut literele la Iaşi. Mereu în căutare de fantoşe, mereu pentru literatură, în căutare de figuri ascunse în spatele scrisului.
