Mina Decu a debutat la editura Charmides cu volumul „Desprindere” (2018). Este masterandă în Filosofie și Studii europene și-l traduce pe Roberto Bolaño. Volumul ei se deschide cu două citate din Maurice Blanchot și Roland Barthes. Pe urmele textelor Minei, am ajuns aici:
Ce faci atunci când nu mai găsești „ceva care să te facă să simți”?
Simt, ce să fac?!
În vremurile astea dubioase, putem influența sau schimba ceva cu textele noastre? De exemplu, scrii: „îți place să vezi bărbați/ atingându-se/ sărutându-se”.
În măsura în care ceea ce scriem noi (mai ales poezie, despre care ştim cu toții cât de „citită” e) ajunge şi în alte bule de oameni care nu gândesc la fel ca noi, ăstia care ne ştim, cu siguranță că poate schimba, măcar influența. Nu ştiu, cel puțin un cpf-ist se poate revolta dacă citeşte versurile astea şi poate deveni vocal, le poate reproduce, şi astfel ajung şi la alții, care se pot gândi: băi, poate şi mie mi-ar plăcea să văd bărbați sărutându-se, ia să mă uit mai fără prejudecăți. Ei, nu, glumesc, nu cred că un cpf-ist ar spune asta, bine, poate în mintea lui… nu mă pot opri din a spera. :)))
Ce poate face însă, ce scriu eu, atunci când îmi exprim liber ideile, cu privire (mai ales) la vremurile astea, cum le spui tu, „dubioase”, e să deschidă drum şi altor oameni care rezonează cu ele, să simtă că pot să vorbească şi ei, că e ok şi că e frumos să spunem ce ne place, chiar dacă e în dezacord cu ceilalți, uneori, mai ales când e în dezacord cu ceilalți. Gata, că am scris o grămadă şi parcă nu am spus nimic. În rest, după cum spunea Augustin cel Sfânt: „Iubeşte şi fă ce vrei.”
Din ce se compune „anatomia tăcerii” între doi oameni?
Din descompunere.
Când observi că ceva înainte cunoscut devine necunoscut….
…. ori scoți lupa, ori dispari.
Tăcerile, secretele, lucrurile nespuse capătă forțe mai mari, se muzeifică de cele mai multe ori. Tu scrii, aproape parafrazându-l pe Wittgenstein: „doar ce nu se spune poate arde până la capăt”.
Da, uneori verbalizarea distruge, erodează, reduce la penibil, obligă la asumare, o asumare nu neapărat constructivă, ci o asumare a unor lucruri care au ajuns să-ți aparțină prin accident, prin aducerea lor în lumină doar din cauza faptului că nu ai putut să-ți ții gura. Iar atunci, după ce fapta a fost pecetluită prin vorbă, nu mai ai altceva de făcut decât ori să mergi mai departe, ori să evadezi.
Muzeificare… mmm, nu, nu cred în muzeificare, dar cred în diafanizare, adică în ceva ce îți trece toate lucrurile astea, pe care tu le-ai pomenit, într-un teritoriu transparent, la care doar tu (şi eventual partenerul/a de tăcere, secret, lucru nespus) ai acces, pentru că doar tu ştii cum arată ele în lumină deplină, chiar dacă ai ales să le păstrezi după perdea, în obscuritate. Cam asta.
Scrii într-un poem „nu pot rezista în bumbăcel încălzit pe sobă/ îmi trebuie neapărat o lamă rece pe omoplați”. De multe ori reținem extremele, lucrurile nefaste, tragice. Care au fost cele mai bune lucruri care au apărut (totuși) în perioade călduțe și sigure?
Confortul şi iluzia că ai putea, totuşi, să mergi mai departe.
