Lucru de mînă, de Alice Popescu, este, cred eu, unul dintre cele mai bune volume de poezie apărute anul trecut.
Alice Popescu a debutat editorial în 2013 cu Sfoara de întins rufe, publicat la Editura Pandora M, în colecţia „Cercul poeţilor apăruţi”, coordonată de Svetlana Cârstean. Acum, aflată la cel de-al doilea volum, putem că recunoaștem un stil deja rodat al poetei Alice Popescu. Lucru de mînă este un volum laborios construit. Atât formal, cât și ideatic. Segmentat în trei părți, Extensii, suprapuneri, întreruperi, Tatapoeme şi Lucru de mînă, acest volum jonglează cu teme grave, așa cum sunt moartea, amintirea sau uitarea.
Dincolo de calitatea indiscutabilă a versurilor lui Alice Popescu, mai este ceva care face din acest volum o reușită. E vorba de o găselniță formală ingenioasă: Lucru de mînă este o carte de poezie cu note de subsol. Însă nu e vorba de niște note marginale cu explicitări à la manière de T. S. Eliot. Notele de subsol de aici sunt, de fapt, alte poeme care secondează textul principal. Iată un exemplu în poemul Carusel:
Arătătorul tău a fost dintotdeauna
măsura
tuturor lucrurilor.
Liniștea în burta ta mai întîi
am cunoscut-o și am ținut-o strîns
în pumnii mei mici[1].
Abia
în soarele crud de iarnă
lucrurile au luat-o razna:
Roata s-a învîrtit nebunește pentru a se opri
de-atîtea ori.
Numai mîinile noastre păreau
să nu fi înțeles
nimic.
Mama, liniștea ta e
în pumnul meu strîns.
Dacă o rupi
vom auzi valurile, vom muta obiectele,
vom face cele necesare.
Liniștea se va opri din creștere
ca un copil prematur.
În Lucru de mînă, tot ce e uman e filtrat în și prin corp. E viscerală fiecare experiență care ne e pusă în față: „Corpul meu a fost întotdeauna incert, ca/ o bucată de viitor/ ruptă din carne”. Cel mai bine se vede acest lucru în câteva versuri din poemul Descuamare: „Toată lupta,/ durerea, iubirea,/ sînt doar / tegument”. Putem spune că acest volum e un soi de anatomie intimă a sufletului uman.
Mai e apoi o terapeutică a uitării, care revine adesea în volum și prin care e eviscerată atât amintirea unor momente dificile, cât și proiecția morții, recurentă în cartea lui Alice Popescu. Așa se întâmplă, de pildă, în Curățătoreasa: „Pot ghici povestea lumii/ în fire și stropi/ pînă la cel din urmă,/ Pentru ca apoi/ să le șterg/ și să uit.”
Lucru de mînă este și un jurnal de familie. Mama, tatăl, Mamina și bunicul sunt tocmai firele care țes această carte. Traforajul de care vorbește Alice Popescu presupune întâlnirea cu aceste „personaje” și tranformarea interioară pe care ele o produc. Ca în poemul Obiecte deteriorate (traforaj) sau ca în Curînd vei uita și în locul rămas va încăpea dragostea:
Din trupul tău
se vor ivi bunicii, străbunicii și tot așa, un șir
neîntrerupt din care la capătul ăsta
cineva trebuie să se asigure
că a închis robinetele, a dus gunoiul și a decuplat
curentul. Cineva trebuie să care valizele.
Noi eram nemuritori, tata.
Aveam doar început, însă soarele nu putea rămîne veșnic
în ziua aceea dogoritoare de la Porto Pollo.
Un timp a fost multă ploaie, și ploaia a stat,
a nins și s-a oprit.
Lucrurile s-au tot repetat, iar lumea s-a întors
de pe o parte pe cealaltă ca și cum nimic
nu se întîmplase.
Tatapoemele lui Alice Popescu sunt o mostră de fragilitate. Dar nu e vorba de o fragilitate distructivă, ci de una care face conturul unei lumi interioare de o extraordinară complexitate. Tocmai această complexitate, pe care Alice Popescu reușește de minune să o ordoneze, să o pună în pagină fără ca nimic să se piardă, este ceea ce face ca acest volum să fie atât de reușit. Iată numai câteva pasaje din Nu s-a întâmplat nimic 5 : „Lumea e pe ducă,/ se pierde,/ sau poate că a fost dintotdeauna lipsită de conținut./ O voi umple/ cu tatapoeme (mici și mari)/ și voi trăi în ea./ Voi trăi și voi muri, iar în urma mea se va auzi muzica”.
În mod normal, nu simt nevoia să glosez pe marginea paratextelor. Însă cazul din Lucru de mînă e unul aparte. Însăși coperta este un… lucru de mînă care, mai mult, îi aparține autoarei. Faptul e semnificativ. Iată, de exemplu, cum debutează ultima secțiune din volum, cea care dă și titlul cărții: „Mamina nu atingea/ lucrurile,/ le țesea/ între ele pînă cînd/ se auzea muzica, fără să rupă,/ să piardă ori să strice/ ceva”. Același lucru îl face și Alice Popescu.
[1] Tăișuri
Știu că mă iubești,
mama.
Doar neputințele noastre au fost
mai puternice decît noi și
perla asta care crește de-atîta vreme între
două tăișuri.
Cumpără cartea din librăria online Cărturești!
