— E din inimă, să știi, spune Popescu, privindu-l în ochi pe redactor. Am pus în carte tot ce am eu mai bun, mai frumos. Am recitit și, nu că vreau să mă laud, e cel mai bun lucru pe care l-am scris vreodată.
— Mda, zice și redactorul, cu voce albă. Așa mi-ai zis și anul trecut. Era cel mai bun, evăr. Sau mă înșel? Ba nu, nu mă înșel.
— Anul trecut? Popescu se strîmbă, nemulțumit. Anul trecut nu se pune. De altfel, mi l-ai respins. Bine mi-ai făcut, deși…
Redactorul își coboară ochelarii de pe nas și îl privește în ochi pe domnul autor, ridicînd o sprînceană.
— Mi-ai zis atunci – rostește el rar – să mor, m-ai blestemat pînă la a șaptea spiță, m-ai reclamat că sînt șeful conspirației mondiale, m-ai șters de pe Feisbuc, te-ai jurat c-ai să tocmești niște racheți să mă ciumpăvească – exact așa ai zis – și că ai să mă urmărești pînă la capătul…
— Hai, mă, rachețu’ era personajul negativ…
— Știu, știu, patru clase, un geniu, ascultă Bach, își jupoaie victimele, are, adică avea cont în Elveția și acces la Cartea morților tibetani, căuta în gunoaie, se cazase la Hilton, dona bani pe internet copiilor autiști, făcea sex sălbatic cu eroina…
— Nu, nu, nu! Ăla nu era sex sălbatic. Era cu perversiuni. O mare diferență! Un personaj negativ nu știe să iubească sălbatic. Sufletele damnate sînt blestemate…
— Mda, așa e cu damnații. Sînt blestemați. Pentru că au avut o copilărie nefericită. Sărac lipit, într-un sat neelectrificat din nordul Moldovei sovietice, uitat de lume. Unde mai pui că fusese abuzat de mătușa Evita.
— Elvira. Bogătașa. Cea care îl și inițiază în amorul tantric, fără voia lui.
— Mda, și băiețelul cu cele patru clase ale lui s-a apucat, brusc, de crime. De aia îi plăcea Bach, am înțeles perfect… Ca să-l calmeze. Cu toate astea, avea o aură, iar cînd a întîlnit-o pe Francesca…
— Francisca…
— Da, avea o aură violacee, pe care numai ea o vedea.
— N-ai înțeles! Era corpul astral.
— Ba da, am înțeles. Mi l-ai descris pe treizeci de pagini, apoi regimul vegan și toate benficiile. L-am găsit pe net. Apoi l-ai abandonat, trei sute de pagini mai tîrziu, în Venezuela, pentru a treisprezecea zodie. Aia de dincolo de Pluto. Cînd cu extratereștrii. La sfîrșit, rachețu’ regretă un capitol întreg, își amintește de copilăria lui nefericită și se căiește. Prin urmare dăruiește mănăstirii toată averea din Elveția. Dezvăluie poliției capii Mafiei și se călugărește. Corect?
Tăcere.
— Ce? – întreabă Popescu.
— Nimic. Să vedem cum e ăsta. Dacă ăla a fost tot ce ai dat mai bun anul trecut, înseamnă că anu’ ăsta ai dat lovitura. Dă-mi o lună răgaz. Și palma redactorului se pune liniștită pe manuscrisul gros.
(va urma)
