Poți sa dispari de-adevăratelea numai dacă ești uitat. Nici măcar eu nu îi știu numele. Și nici înfățișarea. O fi scund, roșcat, tînăr sau bătrîn? Nimeni nu știe. Tot ce pot să spun e că învățase să se ascundă de când se știa. Și învățase pentru că avea talent. Numărul unu la „v-ați ascunselea“, la disimulare, erou al regimentului la spionaj pe echipe. Colonelul Gheorghe Adăscăliței, om altminteri serios, a spus în fața trupei:

— Bă, ăsta… (i-a căutat în gînd numele vreo zece secunde, timp în care nu s-a auzit nici musca) ă… cred că s-a ascuns în căcat.

Nu era departe de adevăr, căci el n-a spus niciodată, nimănui, unde s-a pitit. Regimentul a luat foarte bine la aplicație, iar colegii i-au dat de băut, pe șest.

Se putea transforma, după voie, în orice, dispărând din raza vederilor. A dat cu flit gagicilor insistente. Doamne, cît l-a căutat fata aia, Elena, cea cu ochi albaștri și cu o pată maro pe fesa dreaptă! A bălit după el vreo zece ani, pînă s-a măritat. Uneori, se trezea noaptea și îi simțea răsuflarea, îi simțea parfumul stătut care o făcea să se înece.

— Tu ești? șoptea ea, foarte, foarte încet, de teamă să nu o audă soțul.

Da’ de unde, dormea ăla de ai fi zis că tăiase lemne toată ziua.

Așa i-a fraierit și pe șefii pizdoși la datorie.

— Unde e… încercau ei, pe rînd (Constantinescu, Paulescu, Moșoi și Guglea, ăștia au fost toți, dacă nu mă înșel), ăsta… Cum mama dracului îl cheamă? Zi-i să-i zic…

Iar colegii dădeau din umeri.

— Marin, spune careva.
— Fugi, mă, îl cheamă Mitică…
— Ba Spiru.
— Fane.
— Adilă.

Și tot așa.

Când a făcut accident, a dispărut cu mașină cu tot, lăsând martorilor declarații confuze și contradictorii. Călcase un copil pe trecerea de pietoni. Cei care se aflaseră la o distanță necesară și suficientă s-au încurcat în explicații din ce în ce mai complicate. Polițistul a tras o înjurătură și și-a împins cascheta spre ceafă. Martorii pulii.

Cine s-a aflat măcar o perioadă suficientă în preajma lui a priceput că nu fuga îl caracteriza, ci capacitatea lui de cameleon de a se confunda cu infinitul materiei, până i se pierdea urma.

Culmea e că s-a însurat, ca orice om, dar, dacă-l întrebi acum pe naș, nu știe să-i spună pe nume. Nașul e contabil, lucrează încă la Trans Mond, e un om cu memorie de elefant. Deși nășise zece cupluri, cînd venea vorba de el, zicea „ăla” și tăcea, încurcat și rușinat. Și cu asta, basta.

Nici nevastă-sa, Mia, o femeie admirabilă, nu poate spune nimic despre el. Au un copil împreună și, culmea, băiatul are un nume, Ștefănuț. E un copil cuminte și tăcut, fără tată. După divorț, n-a plătit niciodată pensie alimentară, pentru că Mia nu a mai putut spune, la tribunal, cum îl chema pe fostul. Iar în acte nu s-a găsit nimic, deși biata femeie plătise un avocat bun, poate cel mai bun.

Cred că nu e nevoie să spun că nu și-a plătit datoriile. Chiar și azi, Marcel, Nae și două bănci îl caută în zadar. Nae încă mai socotește cei zece mii de euro dați pe ochi frumoși, în Vinerea mare, ca și cum ar fi încă ai lui, dar puși bine. Nu și-a ținut cuvântul niciodată și nu l-au prins, pentru că toți au uitat cine, ce și cînd promisese.

Cu toate astea, a fost iubit, nu temut, invidiat, iar nu disprețuit. La început, era darnic, iubitor, fascinant. Apoi, devenea tăcut, enigmatic, fascinant. Apoi dispărea, ștergînd din capul celorlalți toate amintirile, lăsînd în aer cuvîntul fascinant. Nici eu nu știu de la cap la coadă o istorie de-ale lui, una personală, tragică, dramatică sau cu happy end pe care s-o povestesc. Bănuiesc că era un singuratic. Tot ce știu e ultima întîmplare, care începe și se sfârșește în toamna lui 2007. Dacă aș fi poet, aș spune că era un anotimp de catifea, bronz și mătase. Dar naiba s-o ia de toamnă, nu despre asta e vorba. Era în spital. Făcuse un infarct. Cînd mi-a sosit mesajul, m-am urnit de mi-au trosnit oasele bătrîne să plec să-l caut. Doar că el, privind ecranul monitorului de la căpătîi, înțelesese ce i se pregătește și s-a hotărât să mă înfrunte în stilul lui propriu. A respirat adînc, deși îl dureau coastele. La nouă seara, cînd am intrat în cameră, era ancorat zdravăn cu cabluri, perfuzii, senzori. Eram numai noi doi în spitalul pustiu. Nu mi-am scos, din mantia-mi celebră, mult mai celebra coasă, pentru că n-am avut niciodată așa ceva. M-am apropiat, cu gînd să-i pun mâna pe frunte. Asta e tot.

Știu că nu o să mă credeți, dar, în clipa aia, a dispărut, s-a făcut una cu ustensilele medicale. Cea mai tare figură din toate pe câte le încercase. Și-a reținut răsuflarea, și-a oprit bătăile inimii, iar oasele i-au devenit transparente.

Din nefericire pentru el, eu am răbdare. Am oftat, m-am așezat tacticos la capul patului și, de vreo cîțiva de ani, îl aștept. În cameră nu se-aude nici pîs.

Florin Iaru

Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, Florin Iaru a fost membru al Cenaclului de Luni, a debutat în 1981 cu Cântece de trecut strada și a fost co-autor al volumului colectiv Aer cu Diamante. Florin Iaru lucrează în presă, atât print cât și televiziune și ține cursuri de scriere creativă. Cea mai recentă carte este volumul de proză scurtă "Povestiri cu final schimbat".


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *