Prin fereastra deschisă se rostogolește pînă jos, în curte, strigătul furios al Anei:
— Puță mică, nu mai răcni la mine, ce te tot rățoiești, puță mică?
O secundă, pînă se stinge ecoul, și cearta se taie ca maioneza. Cuvintele râmîn înfipte în gîtul lui Paul. Năuc ca un boxer atins la ficat, primul lucru care-i trece prin cap e să se repeadă la fereastră. Se uită în jos, apoi în sus, apoi închide fereastra.
— Ce-ai spus? Ce-ai spus, nenorocito?!
Pe Ana o pufnește rîsul. Ia te uită. L-a făcut din două vorbe. Și rîde, rîde…
— Cum, mă? – se revoltă Paul. Ce tot spui tu acolo? Vorbește ca oamenii… Adică… adică… acum îmi spui? Îmi spui mie, mie, că… Acum te-ai găsit? Da’ de unde ai scos-o? Cum îndrăznești… – dar vocea lui scade în intensitate. (Voia să spună “curvo!”) E lovit unde-i greu voinicului.
Paul nu mai are chef de nici o ceartă. În zadar încearcă Ana să-l împace. Bărbatul mîrîie, rănit de moarte. Se culcă singur pe canapea și nu scoate nici un cuvînt. Adoarme greu, nu înainte de a se duce tiptil în baie, unde și-o măsoară, în fața oglinzii. “Ce prostie! Ce căcat! Ce proastă! Ce căcat! Plec. Mîine plec.” Dar somnul vine greu. Și coboară peste el o boare de depresie ușoară ca pînza de păianjen.
A doua zi, Paul e primul la lift. S-a trezit mai devreme ca niciodată. Iese tiptil din apartament și trage ușa liftului fără zgomot. Nu are chef să vadă pe nimeni. Cînd să iasă din scară, uite-o și pe Angelina, baba absolută, de la parter, tocmai vine de la piață. Degeaba se repede să-i deschidă, cu gesturi largi. Baba se oprește o clipă în prag și se uită la el. Nu zice nici bună ziua. Apoi merge mai departe, către apartament și se mai întoarce o dată spre Paul. Bărbatul pleacă înjurînd printre dinți.
Seara, cînd se întoarce, înarmat cu un buchețel și un Prosecco, vecinii de pe băncuță, care bîrfesc cîte-n lună și-n stele, tac brusc. Îl lasă să treacă în liniște. Senzația de penibil i-a aprins pavilioanele urechilor. Aude cu urechile alea fierbinți un pufnet din spate, ca un rîs reprimat. Curajul îl părăsește. Lasă florile și sticla la prima ușă de la parter, apoi iese pe scara de serviciu. O să se refugiază cîteva zile la Petru.
— Nu mai pot să mă întorc, te rog, nu spune nimic, nu mă dădăci, e imposibil.
— Da’ ce-ai frate? Ce ți-a făcut? Ana? Mă, tu ai înșelat-o și fata te-a prins, că nu-i proastă. Eu, în locul ei, îți tăiam puța.
— Băi, nu pot să vorbesc. Atît. Dacă erai în locul meu…
Cînd cuvintele ajung la el, cu întîrziere, Paul se întunecă și mai tare. De ce a spus Petru puță? Cînd vorbește despre sex, amicul lui e mai slobod la gură ca un birjar. Face un efort și se abține:
— Pot să stau la tine cîteva zile, pînă îmi găsesc ceva?
— Stai cît vrei. Dar…
Paul se mută chiar mai repede decît a plănuit. A găsit o garsonieră împuțită, dar e mai bine așa. Cum singur cuc, nu liniștea, ci depresia îl ia în primire. Ar trebui să fie mai bine, dar e mai rău. La serviciu e tot timpul cu gîndul aiurea. Cînd îi duce contabilului niște acte, omul îl admonestează. Unde ți-e capul? Iar contabilul îl privește lung, de parcă ar vrea să-i spună ceva.
— Ce? – se burzuluiește Paul.
— Nimic. Să fii atent, cu banii nu-i de joacă. Unde ți-e capul, măi, puță?
Paul pleacă rapid, cătrănit de tot. Universul conspiră, lupta e pierdută. Și în clipa asta, cînd urcă scările cu pas bătrînesc, înțelege. Toată compania știe. De aia, secretara care era ca o pisică în călduri cînd trecea prin dreptul ei, își face acum unghiile și vorbește la telefon tot timpul. Nu s-a mai uitat, de o săptămînă în ochii lui. Și toate fetele au… Gîndul se împiedică de o treaptă. Paul își depune demisia și pleacă imediat la o cafenea, să bage o tărie. Localul e cu ochii pe el. Pune banii pe masă și iese în stradă, fără să mai răcăduiască. Tot orașul e pe urmele lui.
La capătul puterilor, se urcă în tren și pleacă spre orașul natal. Înjură non-stop, pe dinăuntru, cu gura strînsă, în care limba se zbate neputincioasă, fără să articuleze cele mai murdare cuvinte, cele mai groaznice blesteme. După 12 ore e acasă, la părinți. Acolo e liniște. Orășelul moldovenesc, de munte, unde gheara complotului nu îl poate atinge, e tot ce-i mai potrivit pentru agitația lui. Doarme o zi întreagă. Apoi iese seara în oraș. Lumea e normală, deși nițel mai săracă. Paul se simte, după mult timp, normal. Îi revine și buna dispoziție. Mai mult, îi revine cheful de viață. Se relaxează. De-acum, nu mai trebuie decît să-și găsească de lucru și o gagică, s-o composteze, s-o spargă.
Intră în vorbă cu o puștoaică rimelată, ușor mioapă. Eu sînt Paul, tu? Eu sînt Ana, de unde ești? Păi, de-aici. Pot să-ți ofer ceva de băut? Poți – zîmbește ea. Gata, sufletul lui s-a încălzit, iar curajul i-a revenit. Ba chiar faptul că Ana seamănă cu Ana veche îi redă liniștea. Ea îl invită acasă, în liniște!, că ai mei dorm și, fără vorbă multă, ajung în pat. Sex sălbatic, dar pe mutește. Paul dă tot ce poate și simte, vede că poate. Carne nouă, ce bucurie. Adorm îmbrățișați. La cinci dimineața telefonul ei dă deșteptarea.
— Șșt. Să nu faci zgomot, îi spune în șoaptă. Ai mei dorm foarte ușor.
El se execută, cu o bună dispoziție netulburată de orele mici.
— Cînd ne mai vedem?
— Ăă… – zice Ana cea nouă, din ușă. Cum să-ți spun…
Foto: Florin Iaru
