Bookaholic

Cu puțin timp în urmă, scriam impresiile personale la adresa romanului Do Not Cross, semnat de Dora Pavel și apărut recent la editura Polirom. Am stat de vorbă apoi, prin e-mail, cu scriitoarea clujeană. Am descoperit nu numai o romancieră matură, cu un stil pe care îl stăpânește desăvârșit, ci și un om deosebit, cu un spirit ce debordează de tinerețe.

Și mi-am dorit să o cunoașteți și voi la fel, astfel încât i-am adresat întrebări nu numai despre ultima sa carte, ci și despre profesia de scriitor și biografia care a condus spre aceasta, despre trecerea de la poetă la romancieră, despre cititorul ei ideal, despre literatura română de astăzi, despre lecturile ei, despre viața de după literatură și multe, multe altele. Să vă inspire!

Ai debutat ca poetă și, apoi, ai publicat patru volume de poezie. Când și de ce s-a încheiat relația ta cu poezia? Cine a divorțat?

Eu am părăsit-o. Scriam poezie suficient de bine (în manieră suprarealistă) ca să-mi placă ce scriu, dar, la relectură, aveam mereu senzaţia sâcâitoare că nu zburd, că sunt îngrădită şi nesinceră, că mă ascund în loc să mă dezvălui. La prima carte de proză, mi-am dat seama că poezia mea s-a născut dintr-o imaturitate opţională şi-atunci pur şi simplu am abandonat-o brutal. Nu mă iert nici azi pentru energia şi timpul pierdute cu ea.

Păstrând metafora de la prima întrebare, sub ce auspicii te-ai ”recăsătorit”, de data asta cu proza? Mai este cale de întoarcere în poezie?

Nu, niciuna. Nu cred în cei care au scris poezie, apoi proză, ca să revină la poezie şi tot aşa. Astfel de autori îmi par vulnerabili, ca şi cum n-ar avea vână nici pentru una, nici pentru alta sau ca şi cum ar avea dublă personalitate. În ce mă priveşte, am mai spus-o (dacă tot vrei să rămânem în perimetrul metaforei): după ce ajungi să cunoşti Romanul, Regele, carnivorul junglei, cum să mai accepţi în braţele tale un ierbivor fragil? Nu vreau să desfid aici poezia, mai bine mă opresc. Spun doar că nu mă pot obliga să-mi amintesc de ceva de care nu simt nevoia să-mi amintesc sau, mai grav, de ceva de care nu-mi mai amintesc pur şi simplu. Trebuie să recunosc, în privinţa asta sunt neîndurătoare. În poezie mă sufoc, iar eu am nevoie de gesturile largi ale romanului, nu de fulguraţii, am nevoie de plăceri de durată, nu de cele timorate, de-o clipă. Asta-i tot.

Există vreo parte din biografia ta care te-a împins spre a fi scriitoare?

Totul. O viaţă lineară-onestă-şi-prea-puţin-provocatoare, care se cerea neapărat multiplicată în altele, mai contorsionate, mai puţin ”cuminţi”, precum vecinătăţile dure care mă fascinau, mai lipsite de iubire, însă la fel de plauzibile. Cu o singură existenţă ”la activ”, ca toată lumea, n-aveam încotro, trebuia să recuperez, să fur vieţile altora, să le inventez, să scriu din interiorul acelor alte psihologii/destine, să încerc să trăiesc ceea ce n-am putut trăi pe pielea mea. Voiam să înţeleg cum e posibil ca legea supravieţuirii comode, ocrotite, care a funcţionat generos în cazul meu, să nu fi funcţionat şi în cazul lor. Trebuia să mă gândesc la toate astea, să mi le explic, să compensez, să trăiesc ”periculos”, exact ca acei semeni, în lumea lor, în locul lor. Să scriu.

Locuiești și scrii în provincie. Nu te-a atras niciodată mirajul Bucureștiului?

Provincie? Clujul, provincie? Oraşul românesc cel mai european, cel mai civilizat? Şi-apoi, care miraj? Îmi pare rău, nu duc dorul capitalei, am călătorit la Bucureşti de puţine ori, şi doar în cazuri excepţionale. Din 2004, când am luat Premiul USR, nici n-am mai călcat pe-acolo. Când o iau din loc, o iau fără ezitare către Vest. Te invit să faci la fel: vino la Cluj. Vei simţi aici, în coasta Apusului, respiraţia sănătoasă a bătrânei, majestuoasei Europe.

Cum vezi viața literară românească de la fereastra ta?

Departe, în surdină pentru mine, dar gălăgioasă, din cât intuiesc, pentru ei, autorii cei trufaşi, adesea trufaşi fără suport, acolo, între ei, pe câmpul lor de luptă, unde aproape se sfâşie. E o junglă firească, în care mulţi se încaieră, în timp ce mărşăluiesc debusolaţi, excitaţi de ambiţia stearpă de a fi ceea ce nu pot sau nu mai pot să fie. Cât despre oferta autohtonă de pe rafturi, eu găsesc prea puţine cărţi de proză care să merite efortul de-a le deschide, aşa că-mi aleg în continuare lecturile din literatura bună străină.

 Credit foto: Mircea Struțeanu

Totuşi, cum îţi par romanele anului românesc 2012?

Mediocre, multe dintre ele. Eu nu citesc romane mediocre, lectura mea e una de plăcere. Aproape aş spune că există pe piaţă un singur roman de cumpărat, dintre cele apărute anul trecut: Hotel Universal, al Simonei Sora. El ar fi meritat să fie premiat pe toate fronturile. Un roman foarte bine scris, cu infinite, posibile, decodări, în care labirintul se deschide şi se închide perfect. O carte fabuloasă, cu o istorie a unei familii, demnă de un Faulkner. Simona Sora e o hedonistă a frazării, de-asta e pe gustul meu, iar imaginile ei sunt suculente, de invidiat.

În palmares, ai adunat câteva premii literare, în special pentru romanele tale. Cât de mult contează recunoașterea de acest tip pentru tine? Dar critica de întâmpinare? Îți influențează cumva scriitura?

Scriitura, nu. Ea e un dat intim, ţine de vocaţie. Altfel, nu cred că există autor, oricât de celebru, care să rămână indiferent dinaintea vreunei forme de recunoaştere a valorii sale. Cu condiţia ca aceasta să fie sinceră. Fiindcă, dacă acelaşi autor ar ajunge la sterpitudine, să zicem, nu l-ar mai putea salva, faţă-n faţă cu propria conştiinţă, nici osanalele a mii de cronicari consolatori. Pe de altă parte, un profesionist lucid va continua să scrie şi în absenţa premiilor sau a comentariilor favorabile.

Cum a fost cu mine? În roman, eu am intrat, s-a spus, în forţă, cu Agata murind, un roman pe tema Eros-Thanatos, cotat la publicare, în 2003, drept ”apariţie cu adevărat inedită şi inovatoare în proza românească contemporană”, o ”surpriză de proporţii”, o ”mică capodoperă” etc. etc. Cronicile au curs atunci una după alta, în cascadă şi oarecum uimite, aducându-mi Premiul USR. Sigur că această recompensare a contat enorm, Editura Polirom m-a adoptat instantaneu, căile mi-au fost deschise. Critica de întâmpinare a fost şi în continuare generoasă cu mine. Premiile şi verdictele critice, aprecierile primite în particular sau cele din partea publicului cititor, toate astea îţi creează, bineînţeles, un confort intelectual. Nimeni, însă, şi nimic, repet, nu-ţi poate influenţa scriitura. Ba, pe măsură ce scrii roman după roman, auzi ecourile pe care le produce ea tot mai stins, simţi atingerea lor tot mai palid, îţi urmezi drumul tot mai sigur, dar şi mai singur. Tu şi textul tău.

În cel mai nou roman al tău, Do Not Cross, Cezar Braia este vocea homosexualității – primul lucru care îl poate defini. Nu prea avem literatură homoerotică în spațiul românesc. De fapt, cu greu, abia am reușit să avem câteva povești erotice. Care crezi că este cauza? Sunt scriitorii români pudici?

Pot să-ţi răspund doar în numele meu, iar tu să tragi concluziile. Dacă vrei un roman de un erotism dezlănţuit, total dezinhibat, te îndrum din nou înspre Agata murind, un roman din care ”prozatorii noştri imberbi au de unde lua lecţii despre cum se face literatură din sexul deviant, fără a deveni vulgari sau comuni” (Marius Chivu), „o frenezie erotică à la français, incluzând delicioasa partuză care a stârnit spumegări provinciale unor critici în redingotă încheiată până sub nas” (Ovidiu Pecican).

Cât despre Do Not Cross, în urma lecturii lui, un important scriitor român mi-a scris că romanul e interesant şi pentru că n-am pregetat să mă pun în pielea unui homosexual bărbat, un experiment pe care el n-a avut niciodată curajul să-l facă. M-am întrebat imediat, mă întreb şi acum de ce nu l-a avut. Şi de ce fel de curaj era nevoie. Eu n-am simţit nici de data asta că aş avea nevoie de curaj. Tot ce mi-am dorit a fost să scriu o poveste de dragoste frumoasă şi cred că mi-a ieşit. Şi am scris-o absolut relaxată. Întâmplător, ea se consumă între doi bărbaţi.

Ai încercat, prin acest punct de vedere, să faci ”dreptate” homosexualităţii?

Literatura, artele, în general, doar redau, doar propun o realitate ficţională, cu destine şi caractere posibile etc., ele nu fac reguli, nici legi, nici ”dreptate”. Pe mine, ca scriitor, chestiunea homosexualităţii mă interesează din punct de vedere psihologic şi afectiv, nu şi din cel al politicilor identitare, din lumea reală. Dincolo de asta, nu cred că gay-ii au nevoie de sprijin din afară. Ei se apără singuri, dacă e cazul, cum e şi firesc.

”Să fii gay e-aproape un act sinucigaș. Chiar dacă ești discret”, spune personajul principal din Do Not Cross. Poate romanul tău să funcționeze ca un avertisment?

Cred că personajul meu se victimizează mai mult decât e cazul. Îşi dă prea mare importanţă. Spun asta gândindu-mă că prejudecata poate funcţiona şi invers, dinspre el şi opţiunea sa de gay. Nu putem cunoaşte şi probabil el însuşi nu-şi poate limpezi, de multe ori, mobilurile care i-au determinat această orientare. Mă gândesc doar că tocmai de-aici, din această enigmă, i se poate naşte, lui, în primul rând, prejudecata diferenţei, o psihologie de minoritar respins, eventual, care să atragă ulterior şi ”blamul” celorlalţi (dacă el există). Mecanismul e destul de complicat, de aceea te-aş îndruma să ceri părerea personajului meu, nu mie.

Riscă oare acest subiect, al homosexualității, să creeze saturaţie în receptare, la un moment dat? În lume, el a acaparat toate artele de mai bine de 50 de ani – de la literatură la cinematografie; cu iz de glumă, acum ceva timp observam că nu mai poți privi nici măcar un serial TV american fără ca acesta să nu aibă, printre personajele principale, măcar unul gay.

Nu există niciun risc legat de saturaţie. După cum sesizai trei întrebări mai devreme, la noi subiectul e aproape neglijat. Şi-apoi, el nu se va epuiza nicicând. Cum nu poate fi epuizat niciun alt subiect, atâta vreme cât fenomenul care l-a generat va exista. Ar însemna să ne întrebăm, excedaţi, cu fiecare carte deschisă: încă un roman de dragoste?, încă unul de război?, încă unul de familie?, încă un thriller?, încă?… Subiectele sunt repetitive, ca viaţa însăşi, nu?

În Do Not Cross nu avem doar o sexualitate deviantă, ci și multă psihologie, depresie, problema găsirii identității, libertate versus captivitate, tragedii succesive – familie destrămată, disfuncțională, traume, moarte, alienare, tendințe sinucigașe –, nebunia mass media etc. Este această carte și un roman manifest de eliberare a tabuurilor și de abordare a subiectelor ”tari”?

E-adevărat, mi se spune mereu că subiectele mele predilecte sunt dintre cele aşa-zise tabu, dintre cele tari. Eu nu le văd cu nimic mai tari decât datele cotidiene, care, se ştie, depăşesc orice imaginaţie. În plus, orice subiect poate fi făcut ”tare”, dacă ştii să-l faci, dacă poţi crea din el artă adevărată. Profit de întrebarea asta a ta să comentez însă altceva, o sintagmă care a mai fost vehiculată legat de romanele mele: sexualitate deviantă. Cred că la mijloc e o falsă înţelegere a termenului deviant. Romanele mele nu conţin decât sexualitate umană, între oameni, cu oameni. Or, eu cred că nimic din ceea ce se petrece strict între oameni, din punct de vedere sexual, nu are cum să fie deviant.

Credit foto: Mircea Struțeanu

Revin, toate romanele tale, inclusiv cel recent, Do Not Cross, proaspăt ieșit la rampă, sondează psihologia umană. De câte cărți mai este nevoie pentru a te ”vindeca” de această temă?

Pentru a epuiza psihologia umană n-ar ajunge o întreagă literatură a lumii, nu biată literatura mea. Şi de ce-aş vrea să mă ”vindec”, să mă dezic tocmai de atuul prozei mele? La asta mă pricep cel mai bine, asta fac. Mai ales că, fără s-o fac programatic, încerc să umplu un gol, în proza românească actuală prea puţini fac asta.

Este amânarea totul, cea care dă farmec experiențelor noastre?

Înainte de farmec, ea le dă sens. Amânând mereu să afli ceea ce cauţi, îţi amâni moartea, nu?

Cum se naște o carte? Când știi că tocmai ți s-a derulat prin fața ochilor un subiect de roman?

Ai riscat şi m-ai prins cu o întrebare favorită. O să mă pornesc cu văicăritul. Golul dintre două romane mă angoasează cel mai tare, dragă Eli. Atâta timp pierdut! Din cauza lui, în loc să mă bucure, finalul fiecărui roman al meu mă panichează. Asta păţesc şi-acum. Ştiu ce mă aşteaptă. Fostele personaje m-au părăsit, altele încă nu cunosc… Ştiu că din clipa asta şi până în momentul de care pomeneşti tu (providenţial moment!) voi fi legată de mâini, şi n-am cui spune, eu însămi nu mă pot ajuta cu nimic. Aşa stând lucrurile, n-ai cum să nu ştii când ieşi din tunel. Nu ştii de unde ştii. Pur şi simplu ştii, şi-atât.

Ai un spasm, pe moment, doar un spasm. Pocneşti din degete, îţi spui, ăsta e! Ai mai fost tentat s-o spui de câteva ori, când ai crezut că erai pe punctul să pui mâna pe mult râvnitul subiect, dar, dezamăgit, îl dezavuai în secunda următoare. De data asta, însă, ştii că l-ai găsit. Ştii că asta e clipa din care, de-aici încolo, nu mai poţi avea asupra ta niciun control, clipa în care intri în alt trup, cu un alt chip, în care te dezmeticeşti într-o nouă existenţă. Şi-n care începi să funcţionezi altfel, după noi reguli, total străine ţie. Clipa din care nu mai eşti om. Eşti personaj. Eşti Augusta, eşti Zigu, eşti Carasiniu sau Cezar Braia.

Din acest moment şi până la ultimul punct pus romanului, te vei comporta fraudulos cu familia, cu apropiaţii, iar asta te va costa un efort inuman, să le răspunzi coerent, să nu dai de bănuit că tu eşti chiar atunci în ”altă parte”, să pari normal, tu, cel pe care ei continuă să conteze ca pe unul de-al lor, ”cu toţi boii acasă”. E-o dedublare periculoasă şi de durată, iar puntea dintre a fi în prezent şi a fi în ficţiune e un fir de păianjen. Dacă socotesc că, din 2000 încoace, de când scriu roman, şi până acum, în 2013, intervalul petrecut scriind romane a însumat mai mult de jumătate din timp, dacă adaug că şi în restul anilor, de aşa-zisă pauză, n-am făcut altceva decât să scotocesc după noi teme, în fiecare minut şi oriunde, îţi poţi face o idee despre cât de absentă am fost din context.

 Credit foto: Mircea Struțeanu

Ai fost, o vreme, profesoară de limba și literatura română. Ai introduce vreodată vreuna dintre cărțile tale în bibliografie?

Nu m-am gândit în mod special la asta şi nici nu e la latitudinea mea s-o fac. Ce pot să-ţi spun e că o mare parte din publicul meu cititor este dintre studenţi. La Braşov, Cluj sau Bucureşti, s-au scris deja studii, lucrări de seminar, disertaţii de master pe marginea romanelor mele. Poate pentru faptul că ele sunt axate pe probleme fundamentale ale culturii: tema Eros-Thanatos, din Agata murind, un roman al deshumării la propriu, dar şi al eliberării conştiinţei de vinovăţiile fără vină, dar şi al descătuşării simţurilor; este apoi tema incestului frate-soră, din Captivul, un incest rămas doar la nivel psihologic, revelat pe fondul temei principale a romanului, un experiment de vindecare a unui grup de tineri bolnavi psihic prin teatru; în Pudră, vei găsi acea tentativă disperată de căutare a noii identităţi de către tânărul protagonist, tocmai trezit la viaţă dintr-o moarte clinică. Sunt experienţe-limită, care incită lectorul la meditaţii legate de propriile opţiuni, drame, capacităţi, de propria putere de îndurare şi de decizie. Faptul că toate personajele mele sunt alese dintre tineri şi din mediul artistic le-ar putea face cu atât mai utile cititorilor aflaţi la vârsta studiilor esenţiale.

Care sunt scriitorii, români și străini, care ți-au influențat scriitura?

Nu ştiu dacă mi-au influenţat scriitura, ştiu că mi-a făcut plăcere să-i parcurg şi să revin asupra lor. Dintre români, clasicii, apoi interbelicii (şi nu doar o Bengescu, un Holban sau un Camil Petrescu, dar şi un Felix Aderca, un Octav Şuluţiu etc.). Autorii străini sunt foarte mulţi, aleg la întâmplare contemporanii Philip Roth, Ian McEwan, Salinger, Raymond Carver, Julio Cortázar, Javier Marías, Thomas Bernhard, Ishiguro…

Deși ai multe volume publicate – de poezie, proză, publicistică – și ești o scriitoare matură, ești totuși considerată constant o ”surpriză”, o ”descoperire”. Cum te raportezi la acest fapt?

Păi, nu e ăsta cel mai minunat lucru care ţi se poate întâmpla? Să fii un autor redescoperit cu fiecare carte, nu-i acesta semnul că eşti viu, că surprinzi, că marchezi din nou, că nu te plafonezi, că nu eşti monocord şi plicticos? Acum, bănuiesc că întrebarea ta vine şi din faptul că mulţi critici foarte tineri, cum eşti şi tu, n-aţi ajuns încă la lectura primelor mele romane. Chiar în comentariul tău recent la Do Not Cross (un comentariu care m-a emoţionat, în primul rând, prin acurateţea lecturii tale – lectura atentă, fidelă e o raritate în ziua de azi –, ca şi prin noutatea multor observaţii de fineţe), îţi exprimai dorinţa de a te duce înspre romanele mele anterioare. Ţi le recomand cu căldură.

Care ar fi cititorul tău ideal?

El există deja. Îl simt, îl cunosc. Este cititorul care îmi promovează romanele, pe internet. Este cel care a epuizat tirajul primului meu roman, Agata murind (căruia îi pregătesc acum o a treia ediţie), şi mare parte din tirajul celorlalte două, care i-au urmat, Captivul şi Pudră. Un cititor care îmi gustă epicul, poveştile, stilul, fraza. Adică tipul meu de roman. El a fost cotat când drept roman negru/gotic, când psy, când thriller metafizic, când roman de analiză. O proză a introspecţiei, în care cititorul se poate recunoaşte, el însuşi. În ce priveşte Do Not Cross, e un roman pentru toţi muritorii. S-ar putea ca, în urma lecturii lui, până şi cei mai intoleranţi moralişti să schimbe ceva în rigiditatea prejudecăţilor lor.

Credit foto: Mircea Struțeanu

Ce faci în viața de după literatură?

Nimic. Nu fac nimic. Scotocesc după un nou subiect, numai asta fac. Pentru că mi-e urât acolo, în viaţa ”de dinaintea” sau ”de după” literatură, cum îi spui tu, unde nu scriu, unde efectiv pierd vremea, mă plictisesc, mă plimb fără rost sau devin agitată şi nesuferită, din senin, pentru ceilalţi, ca şi pentru mine. De-asta evit să rămân prea mult timp în afara literaturii.

Ce urmează după Do Not Cross?

Alt roman, despre care nu ştiu încă nimic. Dar voi şti curând. Pentru că-l caut deja peste tot.

Final deschis sau închis?

Deschis, ca în toate romanele mele.

Sursă imagine principală: ro.wikipedia.org