Zilele acestea am fost acaparată de cel mai recent roman semnat de Dora Pavel, ”Do Not Cross”. Este prima carte pe care o citesc de această autoare și, în rândurile ce urmează, vă voi spune de ce o consider o descoperire frumoasă, o scriitoare interesantă și de ce mă voi întoarce să citesc și celelalte romane ale sale.

Do Not Cross” (2013) este cel de-al patrulea roman al Dorei Pavel, după ”Agata murind” (foarte bine primit de critică, 2004, Editura Polirom, colecția Fiction Ltd), ”Captivul” (2006, Editura Polirom, colecția Fiction Ltd) și ”Pudră” (2010, Editura Polirom, colecția Fiction Ltd).

Scriitoarea născută în Sântandrei, județul Hunedoara, a debutat cu poezie în 1972 în revista ”Steaua” – a dat patru volume de poezie după acest debut. Până să ajungă la formula romanului, a trecut de la poezie la povestiri, publicând, în 1999,  volumul ”Întoarce-te, Esthera” (Cluj, Editura Biblioteca Apostrof), reeditat în 2010. De altfel, este autoarea a trei volume de interviuri, iar scrierile sale au apărut în volume colective și în numeroase antologii străine.

Cu o bibliografie atât de variantă, îmi pare rău că nu aud mai des numele Dorei Pavel prin presa culturală. Merită, cu vârf și îndesat.

Romanul publicat de curând, ”Do Not Cross” este un roman psy, cu formă epistolară, ce îl are în centrul său pe tânărul de douăzeci și trei de ani, Cezar Braia. Nu este o carte pentru pudici dacă avem în vedere faptul că Cezar este vocea homosexualității, voce ce-și face loc și străbate întreg romanul într-un mod tulburător – cu scene interzise minorilor :).

Și nu este o carte nici pentru cei comozi, obișnuiți să primească totul pe tavă – dimpotrivă, romanul te lovește în moalele capului, ridicând la fileu întrebări esențiale asupra construirii identității, asupra imoralității și a sexualității, familiilor disfuncționale, libertății, captivității, alienării, mass mediei ahtiate după scandaluri și celebrități ș.a.m.d. Toate acestea în cel mai natural mod – nici măcar o clipă nu te îndoiești de autenticitatea scrisorilor, a mărturisirilor sau a vieții tânărului gay.

Dar ce fel de carte este? În primul rând, este un volum provocator, inedit în literatura română – în sfârșit, cu Dora Pavel avem un roman homoerotic (în această priviță m-a dus cu gândul la Anais Nin, tocmai prin curajul de a ieși la rampă cu un subiect erotic); e adevărat că, pe alocuri, limbajul sexual folosit nu este tocmai explicit, însă felicit inițiativa, aveam nevoie de acest unghi și în spațiul autohton.

407px-Dora_Pavel1

Sursa

Apoi, vă spuneam că este un roman psihologic – se sondează, discret, în psihicul uman; narațiunea este la persoana I, iar naratorul (Cezar) a studiat la facultatea de psihologie (deși nu a terminat-o), motiv pentru care rândurile pe care le scrie nu par false, întrucât un student la psihologie este capabil să-și folosească cunoștințele pentru a se descoperi pe sine.

Prin confesiunea ”forțată” de împrejurări, Cezar își analizează viața, în încercarea de a pune cap la cap traumele, de a-și construi identitatea – deși nu o declară fățiș – și de a-și motiva revolta, refuzul de a fi captiv într-o lume care este dominată de prejudecăți, ”libertatea ca încarcerare” . Iată cum debutează:

E limpede că mă urăsc. Sursa urii lor nu e rebeliunea mea. Celebritatea mea subită e cea care i‑a luat prin surprindere. Luptaseră pentru ea, fiecare pe rînd şi împreună, prin tot ce făceau, pe toate căile, numai la felul în care am dobîndit‑o eu nu s‑au gîndit. Am devenit subit eroul zilei, unul de necontestat. Superioritatea şi aroganţa semenilor mei s‑ar fi putut manifesta în orice altceva, nu şi în ceea ce îmi reuşeşte mie acum. Şi mie chiar îmi reuşeşte. Ştiu, cel puţin pe o rază de cîteva sute de kilometri, n‑am adversar pe măsură. Ostaticii, ca şi răpitorii, sînt rari.

Pretextul cărții este, așadar, o situație-limită: tânărul Cezar Braia este luat ca ostatic de un psihopat înarmat care abia evadase dintr-un sanatoriu și este dus în pădurea din apropierea unui orășel de munte. Pădurea devine, treptat, spațiul de refugiu al celor doi împotriva lumii animalice cotidiene – tânărul gay devine părtaș la propria răpire și refuză întoarcerea în civilizație, toate acestea sub auspiciul revoltei.

(…) da, sînt şi eu nebun, unul care n‑a reuşit să‑şi fructifice avantajul de a fi nebun, ar fi fost mare păcat să nu ştiu nici eu ce pot, şi iată ce pot, să mă desprind de tot, să‑mi joc cartea periculoasă a vieţii, şi nu în singurătate absolută, ci în compania unui psihopat veritabil, scăpat din sanatoriu (şi, da, periculos), să‑i ţin pe toţi în şah, aici, unde nimeni nu mai poate interveni (…).

Totodată, dispărându-i sentimentul de frică față de răpitorul său, Cezar vorbește cu el în gând și și-l aproprie cauzei sale împotriva celebrităților de hârtie, al oamenilor limitați și încorsetați. Găsim, într-adevăr, similitudini între el și nebunul evadat – amândoi sunt sustrași normelor (unul din punct de vedere mental, celălalt din punct de vedere sexual). Apoi rolurile se inversează – răpitorul se transformă în ostatic.

Nu ştiu încotro. Ştiu doar că de‑acum rolurile ni s‑au inversat. Eu îl dirijez. Pare că el e dependent de mine. Bunul meu ostatic.

Iar eu şi acest tip dezorientat avem ceva în comun : sîntem diferiţi de ei. El, cu înfăţişarea lui de bolnav hăituit, eu, cu marcajul meu homosexual.

(…) libertate între oameni, în mijlocul lor, nu există nici măcar cînd ai înfăţişarea lor.

Incidentul, precum sugeram și mai sus, îi dă tânărului ocazia de a reflecta asupra destinului său și a familiei sale disfuncționale – moment în care, la nivel simbolic, pădurea poartă pecetea sondării inconștientului.

”Do not cross” este, aparent, un roman cu intrigă polițistă – titlu i se trage de la banda de culoare galbenă care înconjoară pădurea, întocmai precum în filmele americane atunci când se sigilează un spațiu post crimă.

Panglică din cea pe care urmăritorii o montaseră din loc în loc, printre copaci sau între ziduri sau peste garduri, la liziera pădurii, împrejmuind‑o. Do Not Cross Do Not Cross. Panglica avertizatoare, ici‑colo decolorată şi ştearsă. Do Not… Do… Cro… Do Not Cross. O remarcasem şi eu, era una de import. Cu siguranţă, firma o alesese nu atît pentru localnici, cît pentru străini.

(…) Acolo unde n‑o desprinsese cu totul, vîntul o răsucise în aşa fel, încît, pe alocuri, partea inscripţionată i se întorsese spre pădure. Am zîmbit. Lozinca prudenţei se arată permeabilă. Valabilă de ambele părţi, în ambele sensuri. Valabilă şi pentru noi doi. Mai ales pentru noi. Do Not Cross. N‑aveam ce căuta dincolo, la ei.

Cu toate acestea, nu există acțiunea tipică romanului polițist. Urmărirea celor doi, răpitor și ostatic, este mai mult de fațadă (deși adrenalina vânătorii îl motivează pe Cezar constant) – sunt avioane care survolează pădurea în speranța de a-i găsi, dar nicio echipă profesionistă de cercetare nu intră pe teren, nimeni nu trece de banda galbenă.

Capitolele pendulează între prezentul urmăririi și trecutul lui Cezar, toate în forma unei scrisori lungi către iubirea-obsesie a tânărului, Sever Caprini – un fel de guru, o vedetă a radioului și a cafenelelor, un destinatar incert (nu știm cu adevărat, până la sfârșitul cărții, dacă scrisorile îi parvin sau dacă psihopatul-răpitor nu este chiar el).

Sever Caprini, celebrul „predicator“ de fast‑food şi cafenea. Care nu e niciodată singur, care‑şi adună admiratorii cum îşi adună marea limbile de pe plajă, vanitos, tentacular, pe rînd. Sever‑al‑meu‑care‑habar‑n‑are‑de‑mine‑sau‑poate‑are‑dar‑nu‑vrea‑să‑mi‑arate.

Sever Caprini este cel care leagă, printr-un fir invizibil, ”atunci” și ”acum” din viața lui Cezar – epistolele îi sunt adresate, rezistența pe ”front” îi este datorată și închinată (pentru a-i atrage atenția), iar episoadele din trecut sunt comemorate și prețuite constant. De altfel, Sever este stalker-ul care, după ce și-a sedus prada (urmărind-o și instigând-o), iese din anonimat, se retrage (părăsește prada) și așteaptă venirea spășită a acesteia.

Nu pot descrie exact ce simt, de cînd îi primesc scrisorile şi‑mi repetă în fiecare că mă urmăreşte pas cu pas, fără să mă urmărească de fapt, aşa‑mi şi spune (…).

Mai mult, acesta a făcut parte și din viața mamei lui Cezar – fost elev al profesoarei de engleză, s-a reîntâlnit și iubit cu aceasta în secret, imediat după divorțul ei. Cumva, misteriosul Sever este tocmai agentul care mișcă toate ițele familiei în cauză, întocmai precum un virus care infestează totul în jur.

Amintirile tânărului gay se derulează ca un film de la coadă la cap – începe cu cele mai recente incidente din viața sa (de cu o zi dinaintea răpirii și până în punctul culminat, relatând cum au decurs lucrurile până în situația dată) și ajunge, într-un ritm alert, la copilăria bântuită de fantasme, de complexul oedipian, de fobii create de el însuși atât pentru a atrage atenția părinților săi după nașterea fratelui mai mic, Flaviu, cât și pentru a-și planifica evadarea din sânul familiei.

Ceea ce‑mi amintesc e doar convingerea că fusesem uitat. La numai un an, aveam deja conştiinţa că fusesem uitat. Total şi pentru totdeauna. Pentru asta, aveam să mă răzbun, părăsindu‑i. Tentativa de fugă de la trei ani nu‑mi reuşise. Următoarea trebuia pregătită cu minuţie.

Familia se destramă, părinții divorțează și își împart copiii – Flaviu rămâne cu mama, iar Cezar trece sub supravegherea tatălui. De aici se nasc traume profunde – Flaviu se simte abandonat de tată, Cezar de mamă, iar împreună resimt tragic despărțirea unul de celălalt.

Greşeala vieţii lor. Mi‑am urît tatăl pentru că m‑a despărţit de mama, mi‑am urît mama pentru că m‑a despărţit de Flaviu. Aveam unsprezece ani, Flaviu zece. Nu ştiu exact ce‑a fost acolo, între ei. De ce aveau să se despartă atît de timpuriu. Nu reţin prea multe legat de relaţia lor, pentru că pînă atunci nu‑i auzisem certîndu‑se neapărat, doar observasem îndelungi perioade de tăcere, în care eram neglijaţi pînă şi noi, copiii. Nu prea aveau timp de noi. Nu mă interesa asta.

Se vor regăsi într-o tabără școlară, dar nimic nu mai poate fi reparat: Flaviu, cel puternic, stabil și matur, vine transformat, cu vestea că mama murise (el a ajutat la curmarea suferinței) și-i aduce lui Cezar un carnet furat de la tatăl lor. Curând, în aceeași tabără, sentimentul culpabilității îl determină pe Flaviu să recurgă la suicid.

Cred că pasajele legate de copilăria lui Cezar Braia, de familia sa, sunt printre cele mai emoționante, mai veridice și mai pline de sens. În plus, o găselniță interesantă de-a scriitoarei Dora Pavel este aceea de a justifica gândurile complexe ale copiilor prin analiza acestora, peste ani, a lui Cezar:

Asta mi‑ar fi spus Flaviu, deşi cu alte cuvinte, fireşte, asta ar fi gîndit dacă ar fi avut minte de adult, dar n‑avea decît doisprezece ani, eu însumi n‑aveam intuiţia de‑acum, să pot înţelege ce i s‑a întîmplat lui Flaviu în tot intervalul trăit fără mine şi fără tata, doar cu mama alături, cu Georgia, cum îi spunea Flaviu, pe nume, mamei noastre, care ajunsese între timp suferindă (…).

Copilăria este lăsată în urmă odată cu trecerea spre aventurile amoroase ale tânărului – de la metafora zborului ca viol indusă de un pilot, la 14 ani, la conștientizarea (homo)sexualității și la primele experiențe sexuale (dezvirginarea prin viol de către un jucător de polo, apoi relațiile pasagere, iubirea cu galeristul Țeus și, în final, obsesia pentru Sever Caprini). Deși tatăl său acceptă tacit și absent homosexualitatea fiului, el se simte judecat în permanență de societate – motivul sexualității ca handicap și stigmat.

Poate presiunea socială, morală se manifestă doar în capul meu, n‑o neg. În ţară e încă greu să trăieşti cu un asemenea „handicap“. Să fii gay e‑aproape un act sinucigaş. Chiar dacă eşti discret. Nu mi‑au plăcut niciodată exhibiţioniştii, i‑am urît cu paradele lor cu tot.

Scriitoarea are grijă ca, din condei, să justifice fiecare episod sexual – Cezar își mărturisește toate aventurile (până și acelea împinse spre masochism) cu unicul scop de a-l seduce pe Sever, „bărbatul-căruia-îi-stă-bine-numai-lîngă-un-alt-bărbat“, la care se raportează constant. Astfel, nimic nu pică sub semnul ridicolului, nici măcar ceea ce pare a fi eterna discuție despre homosexualitate.

Stilul indirect liber utilizat aproape pe tot parcursul romanului și extrem de bine stăpânit, frazele lungi, dar alerte (dovadă a unei scriituri mature), subiectele tari ce sunt scoase la lumină, psihologizarea, așteptarea surdă, pendularea între trecut și prezent, între ascuns și dezvăluit, între cruzime și iubire, între libertate și captivitate, între discret și scandalos, sunt numai câteva dintre ingredientele care fac din romanul ”Do Not Cross” unul interesant și captivant.

 

 

 

 

Eli Bădică

și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, UB, Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de masterat la SNSPA, Antropologie. În prezent, este redactor colaborator la „Suplimentul de cultură”, „DLITE”, „Revista Arte și Meserii” etc. Printre altele, managerul proiectului „Carte peste carte” al Asociației Paspartu. Editor, coordonează colecția „n'autor”, de literatură română contemporană de la Editura Nemira.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *