Pășunile Raiului, cea de a doua carte a lui John Steinbeck, a apărut în 1932 – cu mult, iată, înaintea scrierilor care l-au consacrat pe autorul american, Şoareci şi oameni  (1937), Fructele mâniei (1939) sau Iarna vrajbei noastre (1961) – și nu a avut cine știe ce succes de critică, ba chiar a trecut neobservată. Pe nedrept s-a întâmplat așa, căci această mică bijuterie – un miniroman alcătuit din douăspezece povestiri care au în centru toposul paradisiac Las Pasturas del Cielo, Pășunile Raiului, ținut plasat în Monterey, California, regiunea natală al autorului – impresionează prin stranietatea și profunzimea întâmplărilor surprinse de romancier cu un aer resemnat și nostalgic.

Fiecare capitol al cărții ne spune povestea unui personaj, într-un stil amintind nu de puține ori de scrierile lui Faulkner, contemporan cu Steinbeck și, prin urmare, concurentul acestuia pe plan literar, sau de cele ale lui Marquez, autor asupra căruia influența romancierului american e vizibilă. Personajele, prin pitorescul lor, se strecoară pe sub pielea cititorului, îl intrigă prin destinele lor neobișnuite, stranii. S-ar putea spune că tema cărții ar fi „jocul” Destinului cu omul, un joc crud, căci Destinul, în cele din urmă, pe toate le înnoadă și le deznoadă conform unui scenariu numai de el știut.

Incipitul romanului descrie momentul descoperirii paradisiacului loc de către un caporal spaniol aflat în căutarea unei cete de indieni fugari, moment care corespunde unei autentice descălecări: „Caporalul cel aspru a simțit cum i se moaie inima în fața unei atât de netulburate frumuseți. El, omul care biciuise spinări negre până zdrențuiese carnea de pe ele, unul dintre cei a căror lacomă bărbăție era pe cale de a plămădi o nouă rasă de oameni pentru California, acest bărbos și sălbatic aducător de civilizație se lăsă să alunece jos de pe șa și își scoase de pe creștet casca de oțel. «Sfântă Fecioară!» murmură stins. «Acestea sunt înverzitele pășuni ale raiului, către care Domnul-Dumnezeu ne-a îndrumat”.

În cel de al doilea capitol, ni se povestește despre blestemata fermă a familiei Battle și sunt descriși câțiva dintre membrii acestei familii. Cel mai interesant dintre aceștia este, fără îndoială, John Battle, cel care a dispărut cu o caravană de misionari, pentru a se întoarce, peste ani, după moartea tatălui său. Epileptic, habotnic, John Battle se comportă ciudat, ducând o continuă luptă cu diavolii pripășiți pe lângă fermă. Personajul și nebunia acestuia sunt descrise în rânduri de savoare incontestabilă:

Ca măsură de apărare, John Battle își împânzi hainele și pălăria de mici cruciulițe brodate cu ață albă și astfel, îmbrăcat în această armură, porni la război împotriva oștirilor întunericului. Prin lumina cenușie a amurgului, se furișa pe întinsul fermei, înarmat cu o bâtă zdravănă. Pornea la asalt asupra tufărișurilor, izbea năpraznic în stânga și-n dreapta strigând întruna afurisenii, până ce diavolii erau izgoniți din ascunzători. Noaptea, se strecura prin desișuri către un loc unde diavolii țineau adunare, apoi netemător se avânta la atac, lovind înverșunat cu arma ce-o avea în mână. Ziua, se vâra în casă și dormea, fiindcă demonii nu lucrează pe lumină.

Și în capitolele următoare ale cărții ne sunt propuse întâmplări cu iz ușor straniu, fără însă a fi forțate granițele fantasticului, totul păstrându-se în zona de graniță dintre două lumi, cea reală și cea din mintea personajelor. Tularecito, Broscuța, este o altă figură pitorească. Copil găsit, pripășit apoi la ferma lui Franklin Gomez, Tularecito dezvoltase încă de mic o putere incredibilă cu care îi speria pe cei din jur. El era, după cum bine sesizează naratorul, „una dintre acele făpturi pe care Dumnezeu n-a izbutit să le ducă până la capăt”.

La școală, într-o bună zi, a umplut tabla de animale desenate cu un talent incredibil, iar în momentul în care animalele de pe tablă au fost șterse pentru a fi scrisă lecția, Tularencito a turbat lovind ca apucatul și distrugând totul în jurul său, reușind să-i alunge pe toți din școală. Nu mai puțin straniu este și Junius Maltby, un tânăr venit în Valea Raiului din motive de sănătate. Va rămâne o vreme în acel ținut paradisiac unde se va însura și va încerca fără succes să se ocupe de fermă, de cei doi copii ai nevestei dintr-o căsătorie anterioară, copii care vor muri de gripă, și de copilul său, Robbie. După moartea soției, va angaja ca ajutor un neamț bătrân.

Aiurit, nepăsător, scufundat în lecturile sale, dar și în discuții inutile cu ajutorul său, își va neglija ferma și copilul, pe Robbie, care va crește într-o frumoasă semisălbăticie. Vorbele lui Junius nu sunt lipsite de miez, iar descrierea pe care și-o face singur este mai mult decât grăitoare în privința firii sale:

Știi, îi spunea, când au murit copiii, credeam că ajunsesem pe un deosebit de înalt pisc al groazei. Pe urmă, aproape în timp ce stăteam și cugetam, groaza s-a preschimbat în durere și durerea s-a micșorat până la întristare. Cred că nu mi-am cunoscut prea bine nici nevasta, și nici copiii. Poate fiindcă erau prea aproape de mine. Ciudat lucru mai e și ăsta, să cunoști. Nu-i nimic altceva decât sesizarea unor amănunte. Sunt minți care văd departe, și altele care văd numai la doi pași. Eu n-am fost niciodată în stare să văd lucrurile din preajma mea. De pildă, cunosc mult mai bine Partheonul decât cunosc casa mea de acolo.

Romanul se încheie la fel cum a început, printr-o decoperire plină de uimire a Pășunii Raiului de către un grup de turiști care, însă, nu au venit să stea, dar  își fac planuri ca, după ce vor face ceea ce au de făcut în viețile lor, să se stabilească acolo, în acea Pășune a Raiului. Microromanul din 1929 al lui Steinbeck anunță capodoperele viitoare ale romancierului atât prin stilul deja format, cât și prin nostalgia ținutului natal, nostalgie de care nu s-a dezis pe parcurs. Da, avem de-a face, cum se spune, cu o esență tare păstrată într-o sticluță mică. Dacă vreți sa-l citiți pe Steinbeck, merită să începeți cu Pășunile Raiului

John Steinbeck, Pășunile Raiului, trad. D. Mazilu, Polirom, Iași, 2012, 248 pag.

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *