Publicat în 1952, romanul americanului Jim Thompson, Ucigaşul din mine/ The killer inside me – apărut la Editura Paladin în 2014 (traducere de Ona Frantz) –, îl plasează pe scriitor printre marii autori ai genului noir, alături de Raymond Chandler şi Dashiell Hammett. Gen de nişă, în care intrigii detectivistice din romanul poliţist i se adaugă un viu fundal social şi de atmosferă şi o focalizare pe personajul principal (devenit mai complex decât detectivul romanelor poliţiste), romanul noir reuşeşte – prin cele mai bune romane ale sale – să transgreseze genul către literatura mainstream. De altfel, filmele noir cu Humphrey Bogart – ca de pildă Somnul de veci/ The Big Sleep, după romanul lui Chandler, ori Şoimul maltez/ The Maltese Falcon, după cel al lui Hammett – fac astăzi parte din categoria filmelor de aur ale epocii vechiului Hollywood.

Revenind la Jim Thompson, şi el propune un personaj greu de uitat, care-şi depăşeşte genul: personajul e, dacă vreţi, un existenţialist sau un revoltat social avant la lettre, ori un individ cu dublă personalitate după modelul Dr. Jekyll şi Mr. Hyde. În orice caz, datele personajului sunt următoarele: la 29 de ani, Lou Ford (un băiat chipeş, pare-se) este ajutor de şerif într-un orăşel texan (Central City) care începe să iasă din izolarea lui datorită boom-ului petrolier. Într-o lume destul de rigidă ca moravuri, cum e aceea a micului oraş în care toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, Lou Ford manifestă o dublă personalitate, care-l va împinge la o serie de crime teribile. În aparenţă amabil şi cam greu de cap, el ascunde o inteligenţă diabolică, o inteligenţă a crimei – pentru care autorul ne livrează, către final, o explicaţie clinică, patologică.

Mai întâi faptele. Seria de crime porneşte de aici: vrând să se răzbune pe cel mai bogat om de afaceri din oraş (un petrolist, evident), Chester Conway, pe care îl consideră vinovat pentru moartea fratelui său (care, la rândul său, luase asupra lui o crimă comisă de Lou în adolescenţă), Lou Ford îi ucide băiatul, pe Elmer, împreună cu iubita, Joyce – o femeie uşoară care urmărea, de fapt, să-i ia banii lui Elmer. Va urma, ca un tăvălug, o serie de crime care – în mintea lui Lou, ce consideră că gândeşte mereu logic, în afara sentimentelor – sunt necesare pentru a-i ascunde vinovăţia. Johnnie Pappas, un puşti grec de care Lou e ataşat, este considerat autorul crimei, pentru că asupra lui se găsesc câteva bancnote (marcate) aparţinând lui Elmer (bancnote pe care chiar Lou i le dăduse!). Scena uciderii lui Johnnie (prin strangulare cu propria lui curea) de către prietenul său Lou, în celula din arestul poliţiei, e teribilă prin amestecul nefiresc de cruzime şi de blândeţe.

filmul the killer...

Mai mult decât atât, ucigaşul e chiar cel care îi livrează puştiului (încă inocent prin vârsta lui) – înainte de a-l omorî –, morala asupra acestei lumi sociale întoarse cu susul în jos:

„De unde ştii că-s aşa, Johnnie? De unde poate să ştie omul ceva în viaţa asta? Trăim într-o lume ciudată, puştiule, într-o civilizaţie aparte. Una în care poliţiştii joacă rol de escroci şi escrocii fac muncă de poliţie. Politicienii sunt predicatori, iar predicatorii sunt politicieni. Perceptorii bagă-n buzunar ce adună. Oamenii Răi vor să avem mai mult mălai, iar Oamenii Buni se luptă să-l ţină departe de noi. (…) Mda, Johnnie, e o lume sucită rău, întoarsă cu curu-n sus, şi mă tem că aşa o să rămână. Şi să-ţi zic de ce. Fiindcă nimeni, aproape nimeni, nu vede nimic rău în asta. Lumea nu vede că lucrurile sunt aiurea, aşa că nu-şi face griji”.

Teribilă – de data asta prin violenţă – este scena uciderii logodnicei, Amy, care, consideră Lou, ştia deja prea multe lucruri şi ar fi putut cădea la bănuială, iar în plus, îl forţa să o ia în căsătorie. Ceea ce e interesant în acest roman este alunecarea permanentă între mai multe registre, de la cel factual la cel simbolic. Dacă lăsăm deoparte trucurile poveştii de gen, putem vedea în Lou tipul inadaptatului, care priveşte cu distanţă (şi chiar dispreţ) lumea socială meschină în care trăieşte, tipul revoltatului social şi al individului care-şi pune problema rostului şi locului său într-o lume coruptă şi strâmbă. Pe de altă parte, Jim Thompson a avut grijă să construiască şi o altă pistă de interpretare, aceea a unui caz patologic, chiar psihanalitic, a unui tip inteligent (fiu de medic) care ajunge criminal în urma unei traume din copilărie (fata în casă întreţine relaţii sexuale cu el şi, surprinsă în flagrant de tatăl său, e alungată, iar copilul rămâne traumatizat, dezvoltând o aversiune inconştientă faţă de femei, pe bază sexuală).

Jim Thompson se joacă în permanenţă cu cititorul, pentru a-i atrage atenţia că – citind evoluţia criminalului Lou – se află într-o convenţie narativă cu bătaie mai lungă, către un sens mai general, social şi existenţial. Povestirea este la persoana I, culmea, ea ne este livrată chiar de Lou, deşi nu există o acoperire pentru această opţiune: Lou nu scrie un jurnal sau o carte, nici nu ar avea cum, fiindcă la final… Dar nu vreau să vă spun mai mult. Lăsaţi deoparte convenţiile narative – aşa cum nici lui Jim Thompson nu i-a păsat de ele – şi citiţi romanul ca şi cum v-aţi afla în mintea acestui fascinant personaj cu o inteligenţă diabolică. Acesta este efectul persoanei I: aflaţi în interiorul minţii lui, putem avea acces la teribila lui logică de criminal în serie, la umorul lui negru şi, mai ales, putem reflecta, înfioraţi, la graniţele mereu fluctuante dintre bine şi rău, dintre uman şi monstruos. Iar povestirea, plină de suspans şi bine condusă – încadrată de toată atmosfera (şi limbajul) anilor ’50 americani, dintr-un orăşel texan izolat, şi de o serie de personaje memorabile (cum e şeriful) – te ţine cu sufletul la gură până la final.

 

Jim Thompson, Ucigaşul din mine, Editura Paladin, Colecţia „Noir Masters”, Bucureşti, 2014, traducere de Ona Frantz, 240 p.

bookaholic-sustinut-de-carturesti-stripe-01

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

 

4 comentarii
  1. AvatarMaiorul Toma

    Jim Thompson e formidabil. Va recomand The Grifters, the Getaway si A Swell Looking Babe.

    Reply
  2. Avatarcostel o.

    da,dragă frumoasă Adina! Ce zici (sau ziceți!-cum ați prefera?…) ca,iată!-ucigașii din oameni (din noi adica?!…) încep deja să acționeze! (vezi Belgia,Franța etc!). Nu mai trebuie cărți!-privim doar la televizor! De ce oare crimele ‘atrag’…prin ‘complexitatea minții criminale’?! Pai dacă l-a atras chiar și pe Isus!- astfel încât criminalul/tâlharul din dreapta,pe crucea lui Isus…ajunge primul în rai?! (în seara aia,de joi!). Poate fi cel mai ușor convertit la religiozitate! Dacă nu ai găsit cumva adresele mele pe Net,iata-le complete: https://teoriaevolutieiblog.wordpress.com, precum și cu conținutul eroticexplanation.wordpress.com sau eroticworldsite și eroticworldblog! O lume care se vrea salvată (dar nu…’mântuită în duhovnicie pura’, care NU mai avea nevoie de materie!!) trebuie deci să se recunoască pe sine…exact asa cum a facut-o natura! (ceea ce nu este ‘rusinos’!-după cum afirmase și Pavel!…dar zadarnic!).

    Reply
  3. Avatarcostel. o.

    Da,nu poate patrunde in viitor cel/cea fara curaj! Conteaza insa ce fel de curaj este! Nu este asadar ‘curaj’ sa te declari ‘credincios,supus,umil’ in fata unei ‘Fiinte’ (?) din ‘duh pur’ !- care deja e ‘atotputernica si atotstiutoare’ dar declara ca si diavolul avea inca (?!) libertatea sa,dupa ce fusese deja invins! Sa fie doar alte si alte…’teste de fidelitate’! De ce insa,daca Dumnezeu stia deja totul?! (in realitatea…’duhovniceasca’ din cer! – aspatiala si atemporala!). Sa fie oare o…ipocrizie?! ( sa te prefaci ca nu stii …dar sa stii totusi!). Va astept insa,pe blogurile mele…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *