La începutul secolului al XX-lea, după ce maeştri precum Poe sau Conan Doyle îşi spuseseră cuvântul, literatura poliţistă părea un gen bine consolidat, cu norme proprii, inviolabile. De exemplu, în 1928, în American Magazine, sunt publicate cele 20 de reguli pe care orice autor onorabil de romane poliţiste ar trebui să le respecte, reguli elaborate de S. S. Van Dine – pseudonimul lui Willard Huntington Wright –, tatăl unui detectiv spilcuit, destul de gustat prin anii ’20-’30 ai secolului trecut, e vorba despre Philo Vance. Regulile lui S.S. Van Dine au fost, însă, deseori, contestate. Ba chiar unele romane poliţiste au fost construite în răspăr cu cele promulgate în lista lui Van Dine. Unul dintre contestatari a fost şi autorul de romane poliţiste Dashiell Hammett, cel care a făcut popular genul hardboiled, gen ce presupune un personaj dur care înfruntă o lume violentă – de aici, de altfel,  şi denumirea. În 1930 apărea în foileton, în revista Black Mask, sub semnătura lui Dashiell Hammett, romanulThe Maltese Falcon/ Şoimul maltez, roman care a impus un personaj ce va schimba faţa literaturii poliţiste, detectivul Sam Spade.

Dashiell Hammett însuşi, la numai 21 de ani, este angajat în cadrul faimoasei agenţii de detectivi Pinkerton. În timpul Primului Război Mondial, Hammett s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală care îl va chinui toată viaţa. Începe să scrie pentru revista Black Mask încă din 1923, însă de-abia în 1930 va deveni faimos, odată cu apariţia romanului Şoimul maltez.

BlackMask Maltese Falcon1

                                                     Revista “Black Mask”  (sursa)

Romanul începe cu o prezentare sumară, în stil dramaturgic, a personajelor: „BRIGID O’SHAUGHNESSY e o fiinţă încântătoare şi mincinoasă (taiorul i se asortează cu ochii). JOEL CAIRO  e o fiinţă rafinată şi mincinoasă (are batiste parfumate cu chypre). GASPRE GUTMAN e o fiinţă abilă şi mincinoasă (poartă jiletcă cu lanţ de aur la ceas). Toţi caută ŞOIMUL MALTEZ şi apelează la serviciile lui SAM SPADE. Profesia: detectiv particular. Nu e o fiinţă încântătoare, rafinată şi nici abilă. Dar care ştie că nu orice zboară (din mână în mână)… mai ales când e vorba de un şoim. Un şoim care te poate sfâşia cu ghearele şi cu ciocul lui de aur. Morala: Tot ce nu străluceşte nu e aur”.

Iată o prezentare abilă şi concisă, o reuşită captatio benevolentiae. Cititorul ştie de la bun început, ca într-o piesă, care sunt personajele şi ce hram poartă. În ceea ce îl priveşte pe Sam Spade, lucrurile sunt, de asemenea, clare: el este construit în opoziţie cu elegantul şi rafinatul detectiv Philo Vance. Este dur, direct, lipsit de orice fineţuri sau snobisme. Realismul îşi face simţită prezenţa, iată, prin Sam Spade, şi în literatura poliţistă. S-a speculat că asemănarea dintre Hammett şi eroul său este evidentă, dat fiind că şi Hammett a fost, la rându-i, un dur, un tip superficial care îşi reprima emoţiile poate prea bine. Însă, asemenea lui Hammett, Spade era un principial şi ţinea, în felul lui, la puţinii prieteni pe care îi mai avea.

Violenţa nu-l sperie, cu atât mai puţin ameninţările. Nu se teme de loviturile de pumni şi nici nu este impresionat de frumuseţile fatale care îi apar în cale. El ştie că „nu orice zboară”, chiar dacă e vorba de un şoim. El ştie că nimic nu este ceea ce pare, iar pentru a nu te lăsa prins în jocul iluziei trebuie să-ţi păstrezi sângele rece. Sam Spade este genul de personaj care nu mai are nimic de pierdut şi de aceea îşi joacă cu mână forte toate cărţile, indiferent de consecinţe. Genul poliţist devine, odată cu Dashiell Hammett, de un realism dur, în care detectivul îşi foloseşte inteligenţa, dar şi pumnii, nu neapărat pentru a-i demasca pe răufăcători, ci pentru a denunţa iluzia care domină lumea noastră de zi cu zi. Tendinţa va deveni şi mai evidentă la Philip Marlowe, personajul dezabuzat al lui Raymond Chandler. Nu  lupta împotriva crimei este stringentă, ci lupta împotriva iluziei, a ipocriziei. Mai mult, romanele lui Raymond Chandler au o incontestabilă aură filozofică, sunt înzestrate – vorba lui Mircea Mihăieş – cu o anume

owen_smith                           Personajele din “Şoimul maltez” în viziunea lui Owen Smith (sursa)

Lui Hammett i s-a reproşat că nu ar scrie cărţi poliţiste, ci cronici ale unor fapte brutale, petrecute pe nişte străzi mizere. Însă Hammett a reabilitat brutalitatea crimei, a descris partea întunecată a fiecăruia dintre noi. E atât de uşor, pare să spună Dashiell Hammett, să treci de partea cealaltă. Sunt atâtea tentaţii, iar omul e slab şi vanitos. Nu mai avem de-a face, într-adevăr, doar cu un roman poliţist, ci şi cu unul de moravuri. Altfel spus, cu un roman realist. Iată originalitatea unui roman ca Şoimul maltez. Raymond Chandler, discipolul lui Hammett, o recunoaşte atunci când, în The Simple Art of Murder – eseu tradus la noi cu titlul Simpla artă a romanului poliţist –, se referă la maestrul său:

„Nu e uşor de hotărât, chiar dacă ar avea acum importanţă, cât de original a fost Hammett ca scriitor. A aparţinut unui grup, din care doar el a dobândit o recunoaştere din partea criticii – un grup care scria sau încerca să scrie romane poliţiste realiste. Toate curentele literare sunt la fel: un autor e ales să reprezinte întregul curent, fiind, de obicei, expresia superioară. Hammett a fost un scriitor de mare clasă, deşi nu există nimic în opera lui care să nu se afle şi în romanele de debut ale lui Hemingway.

Şi totuşi, din cât îmi dau seama, Hemingway, la rândul lui, a învăţat câte ceva de la Hammett, ca şi alţi scriitori, ca Ring Lardner, Carl Sandburg, Sherwood Anderson. S-a petrecut pe vremea când a început să scrie Hammett un proces de desentimentalizare, atât în ceea ce priveşte ficţiunea literară, cât şi stilul folosit. Procesul începuse iniţial probabil în cadrul poeziei, ca mai toate procesele de acest fel. Îl puteţi identifica la Walt Whitman, dacă vreţi. Hammett a aplicat încă procesul la romanul poliţist, mai ales fiindcă genul acesta, acoperit cu o crustă groasă de eleganţă stilistică britanică, la fel ca şi de pseudo-eleganţa stilistică americană, era foarte greu de urnit”.

Şoimul maltez nu este o capodoperă literară, însă propune ceva nou, cel puţin pentru romanul poliţist al vremii: realitatea brută. Dashiell Hammett nu a mizat pe o stilistică sofisticată, dimpotrivă. Nici nu avea cum. Personajele sale sunt simple şi brutale, la fel ca realitatea din care s-a inspirat autorul. Dialogurile sunt, la rândul lor, simple şi concise. La fel şi acţiunile.

Deşi au existat trei variante cinematografice ale romanului, probabil cea de a treia, cea din 1941, a lui John Huston, rămâne cea mai bună. Humphrey Bogart pare desprins, prin cinismul său, din romanele lui Hammett sau Chandler. Nu e de mirare, aşadar, că a fost atât Sam Spade, cât şi Philip Marlowe (în The Big Sleep, pelicula lui Howard Hawks din 1946).

Dashiell Hammett, Şoimul maltez, traducere de Dana Ionescu, Editura Adevărul, Bucureşti, 2012, 240 p. 

Avatar

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Un comentariu
  1. AvatarDash

    O mica rectificare:
    Soimul maltez este o capodopera literara.
    Stiu ca traducerile romanelor politiste sint in general oribile la noi (ultimele traduceri din Chandler de la Nemira sint de-a dreptul lemnoase ) , dar nu va lasati inselata: Hammett este un stilist subtil. Pina o sa apara o traducere buna va recomand originalul.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *