Moromeții

Eli Bădică îmi zicea râzând zilele trecute că am opinii (de neclintit) despre o groază de lucruri. Pe moment, nu am știut cum să reacționez – o fi bine, o fi rău – dar, în lumina evaluării naționale și a BAC-ului de anul acesta, încep să mă simt confortabil cu opiniile mele hotărâte.

Citesc pe Facebook un schimb de replici legat de corectarea lucrărilor de la română și matematică și constat cu surprindere că unul dintre utilizatori conchide cam abrupt pentru gustul meu, cu un comentariu de genul „nu văd de unde agitația legată de corectura la limba și literatura română. Oricum criteriile de corectură sunt subiective”. Așa să fie?

La o primă vedere, am putea crede că, vorba unor elevi, dacă fabulezi cu grație la literatură, nu ar trebui să ai probleme. Pe de altă parte, scandalul cu părinții nemulțumiți care au considerat confuză formularea „roman interbelic” e o dovadă clară a faptului că există carențe grave de înțelegere a modului în care trebuie citită, înțeleasă și analizată literatura, iar aceste carențe nu țin de opinia personală despre o abordare a unei teme literare, ci de încadrarea elementară a unei lucrări într-un context istorico-literar. Cu alte cuvinte, dacă îmi tună mie să scriu un roman a cărui acțiune se petrece în perioada în care clanul Bronte cucerea lumea literară, nu se cheamă că am scris un roman victorian.

Ce înseamnă, de fapt, o lucrare bună la limba și literatura română? În primul rând, coerență în confused readerexprimare și stăpânirea gramaticii limbii române. Nu, nu mă refer la partea de gramatică sau comunicare (sau cum s-o mai chema acum) a lucrării, ci la instrumentele de bază pe care elevul trebuie să le poată utiliza în mod natural, pentru a scrie un eseu logic, bine argumentat, despre ORICE temă dată. Apoi, un eseu pe temă literară presupune încadrarea corectă a unei lucrări literare contextul menționat (un timeline literar, să zicem), apropo de romanul interbelic de mai sus.

Că veni vorba, mi-amintesc de un profesor de literatură și civilizație americană din facultate – domnul Mândra, spaima studenților obișnuiți încă din liceu să tocească un text de critică sau altul și să redea mecanic noțiuni și concepte pe care nu le înțeleg. Domnul Mândra avea o fixație care mi-a modificat fundamental perspectiva asupra modului în care înțeleg literatura: contextualizarea. În ce soi de vremuri s-a scris o lucrare? Care era contextul social la nivel macro (la nivel de societate) și la nivel micro (contextul personal al autorului). Care erau influențele? Ce citea și ce obsesii literare avea autorul respectiv? Cursurile erau magice pentru un cititor pasionat și ofereau o perspectivă nebănuită asupra literaturii.

Moromeții

Divaghez, dar ați prins ideea de bază. O încadrare corectă în context literar ușurează considerabil munca unui elev, reflexele formate de a scrie un text argumentativ, corect din punct de vedere gramatical, îi permit să structureze un eseu fără probleme și îi oferă spațiu de manevră și de creativitate (pentru cei care simt că vor să adauge o viziune personală). Ce ziceți? Sunt acestea criterii subiective de corectare a unei lucrări? Scriam acum câțiva ani despre lipsa profundă de educație în dezbatere și exprimare argumentată a opiniei personale. Din păcate, constat că același lucru se aplică și textului scris. Mecanic, învățat papagalicește (uneori), citit superficial, textul literar devine poezia pe care o reciți la serbare, fără să înțelegi ce a vrut să zică poetul. Mi se pare normal ca, în acest caz, elevii să fie debusolați, incapabili să se exprime, incapabili să înțeleagă concepte elementare de bază.

Nu e intenția mea să arăt cu degetul sau să generalizez, dar întreb totuși: nu ar fi oare mai bine să învățăm elevii să gândească singuri, încă din gimnaziu, să își dezvolte abilitățile de contextualizare și argumentare, în loc să îi pisăm cu comentarii, notele mari (obligatorii, la toate materiile, indiferent de competențele fiecărui elev în parte)? Un elev de 8, cu o notă obținută în urma unei lucrări gândite și construite cu instrumente fundamentate, nu e oare mai câștigat decât un elev care a tocit fără noimă, de 10, un ciclu de învățământ, dar se blochează când i se pune în față o alegere de genul: „discutați despre un roman interbelic”? Parcă nu mai sunt așa de subiective criteriile de corectură la limba și literatura română, într-o abordare diferită. Zic și eu.

5 comentarii
  1. AvatarAlex

    Este foarte corect ceea ce ai scris in acest articol, si vin cu un exemplu personal, chiar daca din alta arie : mi se pare de domeniul fantasticului faptul ca mai exista facultati de informatica si/sau IT la modul general in care se dau examene pe FOAIE la materii de PROGRAMARE. E ca si cum ai cere unui student, elev sa inlocuiasca programul care iti compileaza codul scris si sa isi dea seama singur daca a comis vreo greseala. Adica practica zero. Am avut examene in facultate (cibernetica la ASE) in care am scris 4-5 pagini de cod si am primit nota 2 .. Si inca incerc sa-mi dau seama cum a putut profesotul sa-si dea seama daca ce am facut eu acolo era bine… Pentru ca fiind scris pe foaie, nimic nu dadea de inteles ca e corect sau gresit ce am facut.. Din pacate, cam asta-i sistemul, nastem tocilari pe banda rulanta, oameni care nu gandesc si memoreaza mot-a-mot, si cand il opresti, ii zici sa astepte 10 secunde si apoi sa continue, nu mai stie unde a ramas ca i-ai intrerupt poezioara ..

    Reply
  2. AvatarIoana

    Total de acord…însă eu cred ca problema merge puțin mai departe de faptul că elevii nu învață să gândească. Mă număr și eu printre elevii care au tocit textele date la școală și au devorat și interpretat cărțile alese singură. De ce la examene nu mi-am exprimat doar argumentele personale? Pentru că voiam o notă bună să intru la liceu și facultate. Mai multe persoane (de exemplu, Ken Robinson) au punctat faptul că testele standardizate ucid la propriu creativitatea, capacitatea de analiză etc.
    Punctul sensibil este faptul că de aceste texte tocite „atărnă” până la urmă lucruri importante ce țin de viitoarea carieră a elevilor. Nu au să se aventureze să nu joace după regulile sistemului cu atât de multă presiune la vârste atât de fragede.

    Reply
  3. AvatarCosmin Andrei

    Foarte fain scris si corect spus!
    Dar depinde și de profesorii pe care-i ai în liceu. Mie, profesorul de Română, mi-a schimbat drastic modul de a înțelege ceea ce se petrece în juru-mi, m-a învățat să asimilez informația, să o înțeleg, să o procesez și să o folosesc când am nevoie, nu doar s-o am ascunsă într-un sac doar ca să fie, mi-a arătat cum să o folosesc.
    Și, mai presus de toate, m-a ajutat să înțeleg că trebuie să percep, să realizez cum funcționează lucrurile, nu doar să am instrumentele respective la îndemână. Iar pentru asta, îi sunt mai mult decât recunoscător.

    Reply
  4. AvatarIoana

    Haha.
    Eu toata viata (inclusiv la bac si capacitate) am avut 7 la romana fiindca nu ziceam ce vor sa zica profii. Abia la facultate au inceput sa conteze chestii irelevante gen parere personala, contextualizare si impresii. La bac vor sa reciti poezia tocita, si la scoala la fel. Chiar si cand am incercat sa memorez comentariile, degeaba, si niciodata nu mi s-a dat feedback in afara de ‘nu inteleg de ce o tii cu ale tale’. Da e ok, la doctorat in literatura nu se mai ia nimeni de mine 🙂
    Cred ca a trecut prea mult timp de cand ai terminat liceul si vezi lucrurile usor idealizat.

    Reply
  5. Andreea BanciuAndreea Banciu Post author

    Chestia asta cu contextualizarea și înțelegerea textului nu e de acum, ci încă din liceu, unde am avut noroc de un profesor de limba română înțelept. Poate idealizez eu, dar problema există în continuare. Și, să nu fiu înțeleasă greșit, nu e un manifest împotriva „sistemului” pedagogic. Privesc lucrurile așa: sunt un susținător al creativității, cu amendamentul că această creativitate trebuie să aibă la bază o bine antrenată gândire critică, ceea ce se aplică nu doar examenelor de limba română, ci și altor materii din programă. Câți s-au confruntat cu kilometri de date la istorie, dictați în timpul orei (am pățit-o și în liceu, și la facultate), fără să înțeleagă DE CE erau așa de importante datele acelea? Exemplele pot continua.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *