Apariţia în 2013 a romanului Nadja al lui André Breton în limba română, în traducerea lui Bogdan Ghiu, este cu adevărat un eveniment literar în măsura în care acest text este unul reprezentativ pentru suprarealism. Mai mult chiar, personajul principal, Nadja, poate fi considerat un profet al acestui curent artistic. Cu alte cuvinte, Breton nu ezită a-şi ipostazia personajul în rolul de „mit fondator” al suprarealismului, după cum bine sesizează Bogdan Ghiu în postfaţa la acest roman.

Dar cine este această Nadja? André Breton o întâlneşte pe Nadja pe 4 octombrie 1926. Este vorba de o întâlnire plasată sub semnul hazardului, „a apropierilor subtile, a coincienţelor uluitoare, a reflexelor care primează asupra oricărui alt elan al mentalului”, este o întâlnire, altfel spus, „căutată”.

Naratorul o zăreşte pe stradă pe Nadja, „o femeie tânără, îmbrăcată foarte sărăcăcios…, atât de subţire încât abia dacă atinge, atunci când păşeşte, pământul”, şi o abordează fără nicio ezitare. De altfel, nici din partea Nadjei nu există vreo împotrivire, dimpotrivă.

Urmează zece zile de întâlniri, de discuţii, de revelaţii, de trăiri mai mult sau mai puţin intense, în care personajul Nadja îşi consumă toate faţetele personalităţii sale, ceea ce va duce, în final, din partea lui bărbatului, la ruperea relaţiei. Zilele petrecute cu Nadja sunt, însă, de neuitat, iar tânărul André Breton le va imortaliza în 1927, în numai 15 zile, într-un text destul de scurt. Apărut în 1928, acest text va cunoaşte un surprinzător succes de public. De altfel, acest roman va rămâne cea mai cunoscută scriere a lui Breton.

 

Léona Delcourt

Personajul Nadja are, însă, un model real, este vorba de Léona Camille Ghislaine Delcourt, o femeie săracă, cu o viaţă promiscuă, ce va suferi, după ruptura de Breton, în 1927, o cădere psihică, lucru care va duce la internarea ei. Incidentul e înregistrat şi în partea a treia a romanului, unde autorul critică dur psihiatria: „Nu e nevoie să fi intrat vreodată într-un azil ca să-ţi dai seama că acolo nebunii se fabrică, aşa cum în casele de corecţie sunt fabricaţi tâlharii”.

Cu toate acestea, André Breton însuşi, care şi-a dorit în tinereţe o carieră de medic psihiatru, îşi tratează personajul destul de distant, oarecum rece. Mai degrabă pare a reda în textul său nişte simple observaţii, cu o notă pasională, ce e drept, notă care se va estompa, însă, destul de rapid. Nadja, din această perspectivă, pare a fi descrierea unui caz, nu o poveste de iubire.

Într-un fel, finalul abrupt, oarecum lipit poveştii, nu surprinde. În schimb, în perioada scrierii acestui roman, în 1927, André Breton era îndrăgostit de o altă femeie, de Suzanne Muzard, o fostă prostituată, cu care va şi fugi în sud, la Lyon. Relaţia nu va fi una prea lungă, căci Suzanne se va întoarce la iubitul ei de dinainte, Emmanuel Berl, cu care va pleca în Tunisia. Textul final al romanului o are în centru, de fapt, pe Suzanne. Acel „tu” obsesiv, repetat ca o incantaţie, o vizează aşadar pe „imposibila” Suzanne:

„Tu, care pentru toţi ei care mă ascultă nu trebuie să fii o entitate ci o femeie, tu care eşti mai presus de orice femeie, în ciuda a tot ce mi s-a impus şi îmi impune în tine pentru ca tu să fii Himera. Tu, care faci admirabil tot ceea ce faci şi ale cărei splendide raţiuni, fără a se învecina, pentru mine, cu nebunia, strălucesc şi se abat mortal asemenea fulgerului. Tu, cea mai vie dintre creaturi, care nu pari a-mi fi scoasă în cale decât pentru ca eu să simt cu toată asprimea ei forţa a ceea ce nu e resimţit în tine. Tu, care nu cunoşti răul decât din auzite. Tu, bineînţeles, ideal de frumoasă. Tu, pe care totul o reduce la revărsatul de zori şi pe care tocmai de aceea n-o s-o mai revăd poate niciodată…”.

Încă un fapt divers legat de povestea Nadjei: dacă în prima ediţie, cea din 1928, iubirea dintre Nadja şi narator se consumă şi carnal într-un hotel din Saint-Germain-en-Laye, în ediţia a doua, din 1963, Breton va suprima acest episod. E „ca şi cum ai face dragoste cu Ioana d’Arc”, va comenta acest gest autorul. Să fie la mijloc un sentiment de vinovăţie pentru cea care, de fapt, se numea Léona D., femeia care, de la 25 de ani, victimă a unei nemiloase psihoze, nu va mai cunoaşte libertatea? Tot ce se poate, căci Nadja, în romanul lui Breton, este o fiinţă supra-idealizată – o superbă tentativă de salvare literară a Léonei D., aş zice.

 

André Breton, Nadja, traducere de Bogdan Ghiu, Polirom, Iaşi, 2013, 192 p.

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *