Robert Simonišek s-a născut în 1977, în Slovenia. Este poet, prozator, eseist și critic de artă. A fost, vreme de câțiva ani, ghid de turism, iar vreme de câteva luni, a predat la Universitatea din Ljubljana. La sfârșitul lui octombrie a participat la maratonul de poezie prin Europa Centrală și de Sud-Est, din cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, alături de alți poeți din România și din străinătate.
For the English version of the interview, please click here.
Ești doctor în istoria artei, dar și poet. A influențat arta textele tale?
Da, într-o anumită măsură artele vizuale mi-au influențat literatura, poezia, eseurile, dar și proza. Nu am intenționat să iau ceva din picturi sau să fac din arhitectură un background semnificativ. Pe de altă parte, aș zice că acest dialog între literatură și artă merge mult mai departe în trecut: de la bun început folosim limba pentru a descrie lumea vizibilă și gândim prin imagini atunci când citim sau scriem. Este o relație reciprocă de care nu suntem perfect conștienți în viața de zi cu zi. Cu toate acestea, arta nu este singurul subiect din cărțile mele.
Despre ce e vorba în teza ta de doctorat?
Doctoratul meu este despre Art Nouveau. Art Nouveau a fost un fenomen european care s-a răspândit între 1895 și 1910, înaintea modernismului. Este acel stil pe care îl admiri, dar care este totodată într-un fel kitsch, iar asta din cauza decorațiunilor și ornamentației. Art Nouveau este ultimul stil european care privește înspre epocile și stilurile din trecut, înainte ca arta să îmbrățișeze modernismul și tendințele sale de simplitate.
Ai avut în vedere artiști sloveni?
Am încercat, pe de o parte, să aflu cum anume acest fenomen a fost integrat în atmosfera europeană. Pe de altă parte, am studiat subiecte și motive specific slovene.
Ai scris poezie, un roman, o carte de eseuri și critică de artă. Cât de greu a fost să treci de la poezie la alt gen? E totuși vorba de un alt fel de discurs.
Cred că a fost ceva natural. Am început cu poezia. Inițial, nu am avut de gând să public. Mă concentram asupra studiilor, iar poezia a fost ceva ce pur și simplu s-a întâmplat. Apoi, după primul volum de poezie, am început să pregătesc material pentru următorul. Între timp, am început să scriu critică și am făcut asta vreme de câțiva ani. Dar la un moment dat mi-am dat seama că nu vreau să evaluez alți scriitori, ci doar să am suficient timp pentru mine. Aș zice că, încă de la început, proza pe care o scriam era poetică, iar poezia era narativă. Așa că această graniță dintre proză și poezie nu a fost chiar o graniță pentru mine. În schimb, când am scris cartea de eseuri, am simțit cum trebuie să adaug mai multă logică și să reduc elementele poetice.
Cred că scrisul în general ar trebui să fie expresia unei necesități interioare și că poezia, proza, eseul sunt doar forme diferite de exprimare a unor lucruri esențiale. „Literatura adevărată” este un amestec de genuri. Cred că aceste distincții între ficțiune, nonficțiune, poezie vizuală etc. sunt rezultatul unei simplificări academice și al strategiilor de marketing cultural din secolul al XX-lea. Viețile noastre nu sunt povești de dragoste, romane polițiste ori drame psihologice pure – ele au deopotrivă iubire, bucurie, frică, luptă pentru supraviețuire, iar toate aceste trăiri nu pot fi izolate una de cealaltă. Cele mai bune romane pe care le-am citit sunt amestecuri de genuri. Odată ce începi să scrii, nu mai ai în vedere astfel de distincții. Poate te gândești că ceea ce scrii va suna, să zicem, ca un roman polițist, dar pur și simplu treci de la o pagină la alta fără să ai în minte că trebuie să respecți tot felul de reguli.
Ai călătorit foarte mult prin Europa atunci când ai fost ghid de turism. Ce ne poți spune despre această meserie? Când și de ce ai început?
A fost o soluție temporară în timpul studiilor mele. Am continuat apoi vreme de câțiva ani. În mare parte, am lucrat pentru companii străine. Această meserie mi-a permis să văd multe țări pe care poate nu le-aș fi văzut niciodată. Am mai făcut și câteva călătorii extra (spre exemplu, în Italia) pentru a face cercetare ori pur și simplu doar ca să vizitez. De fapt, trăiam la extreme: o parte din timp mi-o petreceam cu grupul, iar cealaltă parte singur ori cu prietena mea. Dar după aproximativ un deceniu de făcut ghidaj turistic, ajungi să te plictisești de oameni care îți pun întrebări nu tocmai inteligente. În prezent, sunt curator și sunt astfel implicat în proiecte de expoziții internaționale care mă pun în situația de a călători, ceea ce e bine. Peisajul literar sloven este unul local, în scurtă vreme ajungi să îi cunoști pe toți, iar uneori e ciudat pentru că ajungi să ai aceleași lecturi, în aceleași locuri, cu aceeași oameni. Am fost la câteva festivaluri și în rezidențe de scriitor – spre exemplu, în Țara Galilor și în Berlin. Însă să stau vreme de o lună într-un alt loc cu scopul de a aduce ceva din locul respectiv în scrierile mele e puțin timp pentru mine.
Te afli pentru prima dată în România? Cum ți se pare aici?
Da, sunt pentru prima dată. Am fost surprins. Cafeaua este foarte bună aici. Părinții mei au vizitat România de curând și mi-au spus câteva lucruri. Am citit câțiva autori români, printre care Mircea Eliade, Emil Cioran și Mircea Cărtărescu, dar nu am mers mai departe. Am fost mai degrabă interesat de tradiția germană, slavă ori cea latină.
Spuneai că ai citit câțiva autori români. Este traducerea autorilor români în slovenă o problemă?
Cred că avem câțiva traducători foarte buni din română, cum ar fi Aleš Mustar și Lidija Dimkovska. Interesul pentru autori români a crescut după anii ’90, atunci când Slovenia și-a câștigat independența. Chiar dacă viața de zi cu zi și situația politică nu au fost aceleași, au existat totuși asemănări între Slovenia și România, datorate atitudinii față de comunism. Intelectualii sloveni
s-au gândit atunci că acest lucru merită discutat și adus în atenția publicului de carte.
Din punct de vedere geografic, ai venit din vest în est. Este vreo diferență considerabilă între vestul din care ai venit și această parte a estului?
În ceea ce privește arhitectura, nu aș zice că e o diferență. Una e peisajul. Nu sunt obișnuit cu regiunile de câmpie, eu fiind înconjurat de dealuri și de Alpi. Dar nu asta contează. Oamenii, obiceiurile și cultura sunt cele care contează. Da, aș zice că e o ușoară diferență. Oamenii par mai relaxați, nu sunt atât de dependenți de muncă, așa cum sunt în Slovenia. Apreciez această relaxare din țările Europei de Est sau Sud-Est. Dar uneori, atunci când vrei să fii eficient, acest lucru poate fi deranjant. Însă aș mai avea nevoie de încă o săptămâna ca să spun mai multe.
