Biofilm a fost mai întâi titlul unui poem din volumul aici îmi iau dinții-n spinare și adio, de Robert G. Elekes (editura Tracus Arte), apoi a devenit un spectacol experimental de dans contemporan, muzică și poezie, conceput de Robert G. Elekes, Petra A. Binder, Radu Mureșan și George Pandrea. Din 2017, Biofilm a devenit biografia fiecăruia dintre aceștia, a spațiilor și evenimentelor sociale sau politice actuale.

Spectacolul experimental de dans contemporan, muzică și poezie Biofilm (Robert G. Elekes, Petra A. Binder, Radu Mureșan, George Pandrea) are la bază un poem din volumul tău de debut, aici îmi iau dinții-n spinare și adio, Editura Tracus Arte, 2015. Cum s-au creat sinergia și structura spectacolului? Cum își individualizează fiecare formă de artă biografia în Biofilm sau fiecare dintre artiștii participanți?

Spectacolul Biofilm s-a născut într-o mansardă de bloc pe str. Lăcrămioarelor din Brașov, unde am locuit mai bine de un an împreună cu chitaristul Radu Mureșan. Cândva, între omlete arse, nopți nedormite, certuri despre cine trebuie să curețe litiera pisicilor, Radu a pus mâna pe chitara sa și eu pe volumul meu de debut și am început să ne jucăm. Piesele pe care le-am compus aici împreună le-am arătat apoi în cadrul mai multor evenimente, ca de exemplu în Brașov, în Tipografia și la clubul de lectură Institutul Blecher din București. Pe la sfârșitul lui 2016 Radu, împreună cu producătorul de muzică electronică George Pandrea, au inițiat un proiect muzical nou mișto, un fel de fuziune post-rock-electro, The Sevenelevens, și în timpul unei repetiții de pe str. Lăcrămioarelor (un fel de Abbey Road al nostru), m-am băgat în seamă și eu cu textele mele și am început să ne jucăm în trei și așa am ajuns să fim Elekes and The Sevenelevens. Talentul excepțional de compozitor electro al lui George și creativitatea sa impunătoare au pus bazele muzicale ale proiectului nostru. Am avut câteva giguri în această formulă până când, după un spectacol, a venit o fată frumușică, cu ochi când verzi, când căprui, la noi și a zis că vrea să danseze în spectacolul nostru. Am zis toți trei da înainte să ajungă la semnul întrebării. Petra A. Binder a fost cea care ne-a făcut mai cuminți și disciplinați la repetiții, care m-a scos din spatele microfonului, mi-a resuscitat un talent latent, dansul, și în această formulă ne-am creat Biofilm-ul nostru, am avut senzația că putem să punem ceva cu adevărat original și unic pe scenă. Da, Biofilm este biografia fiecăruia dintre noi și potențialul ei de a se comunica, de a atinge, de a lăsa o amprentă pe altcineva, dar este, prin excelență, și materializarea prieteniei noastre.

Biofilm a fost prezentat în diferite formule în evenimente precum AMURAL, Bienala Europeană de Poezie de la Brașov, Noaptea Albă a Galeriilor sau în spațiul Bistro Ma Cocotte. S-au folosit textele Reverberații, Kiddo, Rezist, Biofilm, cancer la corason ș.a.m.d. Există vreo legătură între spațiile de prezentare și texte, între tematicile evenimentelor în care e prezentat Biofilm-ul? Există vreun spațiu în care nu ați prezenta acest spectacol? De ce?

Fiecare spațiu are ceva de adăugat, trebuie doar să îl asculți. Biofilm este un spectacol fluid, care se adaptează, se transformă, care intră în dialog cu spațiul în care are loc, cu publicul și cu contextual evenimentului. La Bienala Europeană de Poezie de la Brașov, de exemplu, care a avut loc anul acesta și a purtat titlul The Duty of Disobedience, am pus pe scenă o versiune mai scurtă a Biofilm-ului nostru, cu textele mele traduse în limba engleză și am încercat, prin alegerea textelor și intensitatea mișcărilor, să susținem ideea de nesupunere. Câteodată spațiul are și multe de obiectat, te restrânge, te agasează, dar până acum întotdeauna am reușit să ajungem la un consens cu spațiile care ne-au găzduit. La premiera Biofilm, de exemplu, ne-am confruntat cu niște probleme destul de mari de sonorizare, dar din fericire avem în Radu Mureșan nu numai un chitarist foarte talentat ci și un sunetist desăvârșit și ne-am descurcat, iar la AMURAL mi-am lăsat pielea de pe genunchi pe asfalt și era să cad de pe scenă cu Petra pentru că nu prea vedeam din cauza reflectoarelor, am supraviețuit. Mie personal mi-a plăcut cel mai mult Biofilm la Festivalul AMURAL din Brașov. A fost un performance în aer liber în fața a cam 200 de oameni care erau plini de energie și noi pe scenă am simțit asta și am dat tot. Publicul este întotdeauna al cincelea membru al trupei noastre și dacă este în formă nu există limite pentru ce putem face pe scenă.

copyright Orsolya Balint

Biofilm-ul se adaptează și la realitățile sociale și politice actuale. Cât de ancorat în realitate ești, structural vorbind?

Da, atât pe plan textual, cât și pe plan coreografic, Biofilm exprimă neliniștea, neastâmpărul, nesupunerea individului și a societății civile române contemporane. Soloul de dans al Petrei pe cancer la corason și al meu pe Rezist exprimă foarte puternic, din punctul meu de vedere, aceste „ne-uri” menționate mai sus. Sunt și două poeme din Biofilm care se confruntă direct cu această realitate trăită de noi toți, Reverberații, din volumul meu de debut, care, făcând referire la Howl de Ginsberg, critică apatia individului contemporan și Rezist, un poem care descrie trăirile mele pe parcursul protestelor din februarie 2017 și care a fost publicat în antologia #Rezist! Poezia, apărută tot anul acesta. Biofilm este și filmul generației noastre și solidaritatea simbolică, existențială, socială, pe care o putem trăi acum.

Sunt și artiști care nu au nici o legătură cu schimbările politice sau sociale, care sunt afoni la toate modificările acestea.

Cred că este practic imposibil să nu ai nici o legătură cu realitatea socio-politică. Orice fel de artă ai produce, ea este totuși un produs al societății în care trăiești, la fel cum ești și tu un produs al acesteia. Ceva tot se exorcizează în artă în acest sens, chiar dacă este doar apatie, refuz sau ignoranță.

copyright Orsolya Balint

Cât te influențează dansul/performance-ul în ceea ce scrii și cât scrisul atunci când dansezi? Ce te atrage în dansul contemporan?

Biofilm conține două poeme din volumul meu de debut și un poem publicat în antologia menționată mai devreme. Restul poemelor sunt noi, scrise în timpul conceperii spectacolului și pentru următorul meu volum de poezie. În mod clar această suprapunere mi-a influențat stilul pentru că nu am avut cum să ignor faptul că aceste poeme o să fie folosite și pentru performance. Cancer la corason, de exemplu, a fost chiar scris împreună cu coreograful și dansatorul Paul Dunca pe parcursul unui proiect intitulat #dansliteratura, care a adus împreună dansatori și poeți. Scrisul nu cred că mă influențează când dansez. Chiar mai mult, uit de el, încerc să las trupul meu să vorbească, să exprime ce poezia mea nu poate, și poezia mea nu poate multe. În acest sens, dansul mă atrage pentru că facilitează un fel de catharsis pervers. Pervers pentru că este trăit de artist și nu de public dar, poate, exact astfel, prin excelență, și de public.

copyright Maria Nițu

Dacă ar fi să scrii pornind de la un spectacol de dans, care ar fi acela? Ce scriitori ar deveni personaje ale acestei cărți?

Ha ha, ok… păi aș scrie un fel de adaptare literară a filmului/spectacolului The Full Monty, în care șase poeți contemporani români se satură de faptul că poezia nu mai excită publicul larg și decid să combine poezia cu striptease-ul, inventează strip-poezia sau poezia stripped-down și ajung să devină o senzație mondială. Și altfel decât în The Full Monty, unde protagoniștii sunt doar masculi, în această metaficțiune istoriografică am avea și poete care s-ar alătura acestei mișcări inovatoare. Haideți să îi imaginăm, să zicem, pe Teodor Dună, Claudiu Komartin, Merlich Saia, Tara Skurtu, Andra Rotaru, Cosmina Moroșan în această ficțiune. Gata, deja o iau pe arături, aici se poate termina interviul, cred.


Robert G. Elekes s-a născut într-o familie multietnică în 1985, în Braşov. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov. A primit titlul de doctor de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, în 2012, pentru o lucrare despre literatura de expresie germană din România în perioada comunismului. Debutează în revista „Corpul T”, în 2012. În prezent, predă literatură şi traduceri la Universitatea Transilvania din Braşov. A debutat cu volumul de poezie „aici îmi iau dinții-n spinare și adio”, Editura Tracus Arte, 2015, volum distins cu premiul „Iustin Panța” și Premiul Național „Mihai Eminescu”. În 2016 publică volumul de teorie literară „Kleinschreibungen (Scrieri cu Minuscule)”, Editura Universității Transilvania. Este inițiatorul clubului de lectură „Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets”, la Brașov. Volumul de debut îi va apărea în America, la editura Black Ocean.


Copyright fotografie principală: Maria Nițu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *