Elena Vlădăreanu a dramatizat o experienţă esenţială pentru identitatea ei: cea de a fi şi artist şi mamă presată de urgenţe, sarcini, solicitări şi presiuni noi. Din ce a scris ar urma să iasă un spectacol de teatru care scutură, prin nişte întrebări tari, cîteva tabuuri legate de actul de a scrie, de transformările pe care le provoacă rolul de părinte şi de percepţiile înşelătoare pe care societatea ni le cam bagă pe gît.
Pentru ca Elena şi Robert Bălan, regizorul spectacolului să poată să vorbească despre toate ciocnirile, crizele şi transformările pe care le-au trăit ca artişti care au făcut pui (o fetiţă!) e nevoie să-i ajutăm să strîngă nişte bani pentru finanţare.Cred că dacă cineva îşi asumă riscul să fie sincer şi să scoată castane din foc pentru mulţi dintre noi, merită să fim solidari şi să-i ajutăm, fiecare după puteri. Pentru a face asta, intraţi aici, creaţi-vă un cont şi restul e foarte simplu. Orice ajutor contează: mai sînt cîteva zile în care se pot aduna bani, aşa că încă puteţi vorbi cu prietenii, puteţi să faceţi ca linkul către platforma de crowdfunding să ajungă la cît mai mulţi şi sigur, să le ţineţi pumnii!
Cum şi cînd ai scris Habemus bebe? De ce proiectul ăsta nu a încăput, cum spuneai, într-un volum de poezie şi ai simţit nevoia să-l aduci pe scenă?
Nu aş putea spune că l-am scris într-un moment anume. Textul mi l-am construit de fapt mental, l-am tot sucit şi învârtit şi rareori am reuşit chiar să-mi notez ceva. Până într-o zi când am început să descarc într-un document word toate piesele acestui puzzle. De la început, textul a avut o structură – să-i spunem – dramaturgică. Ceea ce nu înseamnă că nu ar putea foarte bine să fie un volum de poezie dacă eu voi decide la un moment dat să-l public şi să-l numesc poezie. De ce nu am făcut asta acum? Din mai multe motive, unele personale, altele care ţin de o situaţie oarecum generală a poeziei pe piaţă. Poezia dispare pur şi simplu într-un ocean de cărţi. Se publică mult, se distribuie puţin, iar cu asta nu aş vrea să supăr pe nimeni. Poezia, care este o artă vie, o artă a lui aici-şi-acum, nu are de fapt nici o speranţă a momentului prezent. Şi acum cred că volumul meu anterior, Spaţiu privat, pe care l-am publicat în 2009, ar fi avut o altă şansă dacă nu ar fi fost carte. Şi poate dacă ar fi apărut acum, nu în 2009, când a pune în discuţie consumerismul era încă ciudat şi de neînţeles, criza economică abia izbucnise, voiam cu toţii să evadăm liric din realitate.
E ultimul lucru pe care mi l-aş dori, un spectacol despre maternitate tezist. Tocmai pentru că e o zonă atât de disputată comercial, politic, intim. Toată lumea are o părere despre maternitate, despre cum trebuie crescut copilul, despre ce trebuie să facă mama, ce să facă tatăl. Unii nu se mulţumesc cu a avea păreri, ci încearcă să le vândă, să le impună, să le legifereze. Nu spun că spectacolul nu va avea o notă feministă, o va avea cu siguranţă pentru că sunt câteva lucruri pe care nu le putem ignora, precum medicalizarea naşterii într-un mediu masculin, precum statutul femeii după ce a născut, care nu mai ştie ce să facă cu ea în timp ce toţi ceilalţi par să ştie, asaltul informativ şi învinovăţirea mamei. Este în primul rând despre mine şi este textul meu în care se potriveşte cel mai bine dezideratul mişcării feministe, „ce este personal este politic”.
Cât priveşte a doua parte a întrebării, cum răspundeam şi mai sus, voiam acel aici-şi-acum pe care doar prezenţa îl poate da.
Există, de ceva vreme, un deziderat al regizorului de a se elibera de autoritatea dramaturgului şi de a da propria turnură textului. Tu şi Robert Bălan cum vă raportaţi la treaba asta?
În cazul de faţă, Robert a spus că primează textul. Eu nu am studii de regie, aşa că nu am cum să fac singură acest spectacol. Plus că Robert are şi un rol important, să scoată spectacolul dintr-o riscantă zonă de nişă, unde s-ar fi adresat doar femeilor, eventual mame. Să nu credeţi că a fost uşor. El trebuie să mă facă să înţeleg că totul trebuie să aibă o explicaţie logică, eu mă chinui să-l fac să înţeleagă că şi lipsa unei structuri este logică.
Ce e tabu, din punctul tău de vedere, în a vorbi simultan despre maternitate şi/sau creaţie artistică/scriitoricească?
Nu ştiu câţi înţeleg cu adevărat o mamă artistă care spune că nu are timp. Cum nu ai timp? Ce faci când copilul doarme?
Actriţele care vor juca în acest spectacol sînt şi mame. De ce a fost important pentru voi să fie aşa?
Noi înşine, în timp ce ne gândeam la distribuţie, ne făceam astfel de socoteli: Dar dacă ne încurcă? Dacă nu poate să vină la repetiţii? Dacă nu poate să meargă în eventuale turnee? La festivaluri, dacă va fi cazul? Are un copil mic, cum o să se descurce? Până când ne-am dat seama că riscam să cădem în această eroare în care şi eu la un moment dat fusesem prinsă: neimplicarea mamei, trecerea ei pe tuşă. Uite că o morală tot există până la urmă: dacă vrei o mamă, nimic mai simplu: întreab-o! Va şti exact ce poate şi ce nu poate să facă. Un copil nu înseamnă sfârşitul vieţii personale, a carierei, a vieţii sociale a mamei. Dimpotrivă, e un început, chiar mai plin de speranţă. Una dintre actriţe este însărcinată şi o să nască în august. În plus, eu sunt obsedată de concepte rotunde. Totul trebuie să fie cu sens, să nu fie nimic în plus, nimic în minus, inclusiv mica fisură care, la o adică, să răstoarne toată construcţia.
Te gîndeşti să publici undeva textul piesei?
Nu m-am gândit până acum. Nu ştiu ce să zic. E un text complicat, cu foarte multe inserturi, care nu ştiu ce rost ar avea într-un mediu fix, precum cartea, dar care ţin de acest întreg, adică nu poate exista Habemus bebe fără ele.
În perioada în care ai avut frămîntări în legătură cu scrisul şi maternitatea, ai găsit nişte repere, să le zicem surse în care să descoperi dacă nu răspunsuri, măcar ceva legat de problemele tale? Mă gîndesc la cărţi, persoane în carne şi oase, filme sau alte forme care să trateze cît de cît de problemele astea.
Asta e o problemă mult prea delicată. Pentru că eu însămi sunt o persoană căreia îi lipseşte încrederea în sine. Şi una este să iei o decizie în ceea ce te priveşte sau în ceea ce priveşte un proiect artistic şi alta e să iei o decizie în ceea ce-l priveşte pe copilul tău. Drept urmare de multe ori am fost şi încă sunt tentată să caut răspunsuri, nu să-mi formulez răspunsuri, îmi este teamă, sunt îngrijorată, mă panichez, acord încredere şi discreditez cu uşurinţă. Sunt confuză. Iar confuzia este cuvântul acestui spectacol dacă trebuie să aleg un singur cuvânt. Ce m-a salvat de multe ori a fost să întreb în stânga şi în dreapta, să citesc în mai multe locuri, apoi să fac după capul meu. Dar ce am răspuns până acum este doar despre rolul meu de mamă. Cât despre partea cealaltă a mea, pe care am ţinut-o o vreme inactivă, atunci trebuie să spun că mult timp nu mă interesau decât poveştile naşterii, aceste poveşti adevărate care nu îmi aparţineau şi pe care le căutam pe bloguri, forumuri, site-uri au fost singurele pe care le-am citit, cu lacrimi şi muci, o bună perioadă de timp. Nu ştiam că Lapte negru este despre asta, maternitate-scris. Dacă aş fi ştiut, poate aş fi citit-o. Acum nu este momentul, nu vreau să fiu deturnată şi ştiu că asta se va întâmpla. Amintesc de Lapte negru pentru că mă întreba cineva dacă Habemus bebe e ca această carte. Nu ştiu. Mai sunt câteva cărţi ale unor autoare franţuzoiace pe care aş fi vrut să le citesc, dar nu am reuşit. O s-o fac poate într-o zi. Habemus bebe este despre mine. Şi va fi un spectacol aşa cum sunt eu acum. Tot tu, Alina, m-ai întrebat mai demult despre această relaţie, maternitate-scris. Şi îţi spuneam că lucrez la un text aşa ca mine, o instalaţie.
Proiectul vostru a cerut implicare, inclusiv din partea celorlalţi, dacă e să vorbim doar de campania de strîngere de fonduri, încă în desfăşurare. De ce e importantă solidaritatea cînd vine vorba de maternitate, de scris, de mesaj?
A fost cea mai bună lecţie pe care am primit-o vreodată. Ideea a fost a lui Robert, să punem proiectul pe această platformă. Poate ar fi fost mai bine să depunem proiectul la AFCN. Probabil am fi avut şansa să câştigăm o finanţare, e genul de proiect căruia poţi să-i faci o prezentare mişto şi convingătoare. Dar noi voiam să se întâmple acum, în această primăvară. Să nu depindem de o instituţie. Voiam un proiect 100% independent. E ceva urgent în acest Habemus bebe, pur şi simplu nu poate aştepta, aşa cum nici noi nu am fi putut aştepta până, probabil, în toamnă. Aşa că am înscris proiectul pe We-Are-Here. Eu fiind convinsă că e inutil, cine o să doneze pentru un proiect pe care îl semnez eu? Şi iată lecţia pe care am primit-o: o mulţime de oameni, cunoscuţi sau necunoscuţi, ne-au arătat încredere (deci implicit şi mie) şi au ajutat, în felul lor, ca acest proiect să crească. Aş vrea să le mulţumesc tuturor, care sunt mult mai mulţi decât cei 30 de donatori, tuturor celor care fac posibil acest spectacol.
Toate imaginile folosite pentru ilustrarea acestui material provin din arhiva Elenei Vlădăreanu şi au fost publicate cu acordul ei.
