Cătălina Florina Florescu a publicat la Editura Tracus Arte volumul „Teatru”, volum scris inițial în limba engleză. Volumul a beneficiat de o serie de lansări atât în țară, cât și în străinătate. Regizorul de teatru și operă Andrei Șerban scrie pe coperta a patra a cărții: „Teatrul în care crede Cătălina Florescu te provoacă. Nu poți rămâne indiferent, ea te obligă să iei o atitudine sau cel puțin să alegi ce îți comunică ție mai mult: între teatru de idei, teatru înclinat social sau un teatru mai personal, care se uită la corp ca printr-un caleidoscop al emoțiilor”. Să descoperim împreună personajele și subiectele din volumul „Teatru” în cele ce urmează:

În volumul „Teatru” abordezi subiecte care îi preocupă pe tot mai mulți dintre noi: descoperirea trupului, libertatea individului, trecerea de la un regn la altul, tipologii de gândire și mentalități etc. Unele subiecte ajung mai ușor la cititori și public atunci când se pot identifica cu un personaj. Cum e pentru tine, ca scriitor, să observi cât de greu se schimbă sau evoluează inteligența emoțională, umanitatea, mentalitățile?

Pentru că predau la facultate, în fiecare semestru lucrez cu grupuri de 16-20 de studenți pe care îi cunosc pentru prima oară și doar pentru câteva luni, cât ține un semestru academic. Și datorită lor, dar și în funcție de cum pregătesc textele selectate, din discuții și jocuri, descopăr dacă sau cât s-a schimbat lumea din mine și din jurul meu. Scriu însă și pentru că nu-mi ajung, iar asta nu e vanitate. Când creez personaje de teatru, într-o mică măsură, mă multiplic. Je est un autre spunea Rimbaud, iar pentru mine asta este important, cum eu devin un altul, o alta, mai mulți, cum uit de mine, cea cu nume fix, cu aceiași ochi albaștri, fata pe ale cărei tălpi se simte gustul de Dunăre de la Tulcea, dar și cea pe care diluat și cubist se vede Statuia Libertății în aceeași mișcare unduitor-migratoare făcută de mulți alții înaintea mea și care va continua după mine. Când ies din mine sunt firul altora de mătase ajuns la mine, mișcarea e continuă, de adăugare, pentru că trăim să acumulăm, să ne regăsim, să iubim. Mentalitățile nu se schimbă ușor, este nevoie de sacrificiu, de luptă în stradă, de mult scris de calitate, de scos rădăcinile care stau de pomană și plantat altceva, de confruntat cu argumente solide figurile și discursurile autoritare. Câteodată trebuie să riscăm să o luăm de la zero: adrenalina unui început este ceva ce trebuie să experimentăm măcar o dată în viață!

Te-ai gândit vreodată la tine și ca la o activistă?

Încerc să ocolesc definițiile pentru că, deși pot transmite claritate pe moment, de fapt, pentru mine, ele îngrădesc. Ador provocările intelectuale, îmi place să denunț prostia și demagogia, pot fi foarte cruntă și crudă, dar menirea mea nu este să mă urc pe mese și să strig cine sunt. Sunt aici ca să îi ascult pe alții, descopăr poveștile lor și le adaug pe ale mele. Este și mult umor sarcastic moștenit pe filieră paternă în scrisul meu. O constantă a firii mele este încăpățânarea: Eu când vreau să fluier, fluier, ca să citez un film românesc, numai că în cazul meu este dacă am ceva de spus, voi spune.

Scriu pentru că sunt două tipuri de tăcere: cea a prostiei și fricii, pe de o parte, și cea strategică, pe de alta. Pe prima o combat activ în postările de pe social media, în ce vorbesc cu studenții mei, pe a doua prin ce scriu. Nu sunt atrasă de bunurile materiale, nu mă obsedează ultima colecție Gucci sau să am o casă mare, îmi păstrez banii ca să călătoresc și să văd cum iubesc, vorbesc, trăiesc, mor alții – ce e viața pentru ei. Toate astea mă inspiră și lor li se adaugă poveștile celor dezavantajați social și politic, la margine, pentru că am fost pe muchie în viață și am contemplat hăul din fața mea. Este înfricoșător, te poate doborî. În momentele grele, atunci când nu știam cum se declină durerea, doar o simțeam cum îmi acoperă corpul și mintea de parcă o forță mă împingea în apă tot mai mult, două melodii îmi răsunau în minte: aria „Nessun dorma” din opera Turadot de Puccini și melodia „Non, je ne regrette rien” a lui Edith Piaf. Morala e izbitor de simplă: dacă ai norocul să nu cazi în prăpastie, fă-l și pe celălalt să nu cadă.

Textele tale par făcute pentru a fi jucate și la fel de accesibile între copertele unei cărți. Ce piese ți-ai dori să se joace în România?

Toate! Mia pentru că femeile din țară trebuie să învețe să nu le fie rușine să își arate corpul, să vorbească despre durere exact așa cum este, nu ca o slăbiciune, ci ca pe o parte a noastră, să învețe să integreze corpul social cu cel intim. Cele trei personaje feminine vorbesc despre corp și fluiditatea acestuia în ciuda presiunilor sociale.

Cățelul sinucigaș și Laika este piesa istoriei care se repetă pentru că aduce în prim-plan frica colectivă de un străin care refuză dintr-un experiment poate naiv, poate lăudabil, să observe care este limita cetățeniei, ce aduce sau cum umilește ea. Mai mult, cățelul este bisexual și, din câte am observat în țară, prea mulți români îi urăsc pe cei care au alte preferințe decât cele heterosexuale. Piesa vorbește despre sacrificiul altora care sunt mai vulnerabili, cățelul căruia i se alătură Laika.

Ce rămâne după viață? ne reamintește cum limbajul poate încarcera creând frica în fața exteriorizării emoțiilor care pot paraliza pishic.

Eu, însă, mă confrunt cu altă problemă, anume, lumea nu știe de mine. Nu stau acasă decât vara, apoi devin invizibilă. Ar fi bine ca cei din diaspora să nu fie chemați doar la un miting (n.a. 10 august 2018), să nu li se ceară suportul când românii de acasă sunt disperați, ar trebui să nu fim tratați de parcă ne-am uita la România ca printr-un glob de sticlă. Cum vedem noi țara și lumea în general și cum transpunem asta teatral/creativ nu poate decât să fie parte din evoluția noastră ca popor și ca limbă. Sper ca interviurile pe care le dau să nu fie doar un exercițiu de scris tot pentru mine. Ce m-ar ajuta este să fac ca piesele mele să ajungă la regizori interesați de teatrul românesc contemporan (e-mail meu: fflorescu@pace.edu).

Ai scris acest volum în engleză. Cum se schimbă procesul de gândire și scriere după o perioadă de ședere în alt spațiu, este la fel de firesc să scrii în ambele limbi?

Câteodată, cuvintele se plictisesc și ies afară din mine. Cum sunt prelucrate apoi nu ține de o limbă anume, cât mai ales de multe rescrieri și workshop-uri. Îmi place să primesc feedback la ce am scris pentru că, dacă este spus pertinent și obiectiv, atunci pot schimba ceva ce nu am văzut prima oară când am scris. Dacă feedback-ul e însă deplasat, răutăcios, spus ca să fie spus, atunci nu îl iau în considerare. Am învățat să disting între cuvintele spuse din invidie și cele rostite cu har. De asemenea, am așteptat să scriu creativ, mi-am dat timp să cresc. Am publicat în engleză foarte multă critică literară și culturală, scrisul meu este interdisciplinar combinând medicina umanistă și critica tradițională. Rigurozitatea muncii de cercetare a fost continuată și în scrisul creativ.

Prima carte scrisă în limba română, Inventing me/Exerciții de retrăit (n.a., editura Scrisul românesc, 2011), a apărut târziu și a fost scrisă într-un moment în care aveam nevoie de limba română pentru că mă sufocăm în Statele Unite.

Nu îmi pun singură piedici în ce limbă (să) scriu, deși trebuie să admit că o fac mult mai frecvent în engleză din singurul motiv că predau și sunt în contact cu cei de aici zi de zi. Varianta finală a textului tipărit însă trece prin multe metamorfoze și nu contează dacă la început a fost în engleză sau în română. Iar în timp ce montez textul, îl rescriu de multe ori, îl revizuiesc, fie că e în limba română sau engleză: știu, simt, textul se reface. Cuvintele sunt bătăi ale inimii, schimbă-le ca să placă unui grup limitat și ai să vezi că te vei/vor opri. Impune-le o limbă, un sigur fel de a simți, te vei trezi mort.

Există vreun avantaj, ca dramaturg, pe care simți că-l ai locuind în America?

Avantajul este că descopăr mai multe realități în același timp. Cum am spus anterior, predau unui grup de studenți care se schimbă de la semestru la semestru și de la curs la curs, care provin din medii și culturi diferite, cu orientări sexuale și religioase variate, astfel încât nu am cum să nu descopăr cum suntem prinși unul într-altul. Nu știu cine aș fi devenit dacă aș fi rămas în țară. Nu mi-am dorit să plec, așa s-a întâmplat. Am vrut să mă întorc după ce am terminat doctoratul, așa nu mi s-a întâmplat. Unul dintre motto-urile mele favorite este Nosce te ipsam (știu, știu cum este în original, dar nu mă identific la masculin, nu încă, [sic]). Știindu-mi preferințele, slăbiciunile, dorurile, fluditatea, stând în țară nu aș fi văzut atât de clar ce înseamnă să fii la plural/multicultural decât dacă aș fi fost în permanentă legătură cu teatrul, arta, cinematografia, pulsul stradal al vieții sociale, decât dacă aș fi stat cât mai departe de vulgarul din politică și îngrădirea din religie. Asta sunt eu, un om complex de simplu, care refuză tăcerea sau să i se zică ce și cum să facă. Nu cred în manuale, cred în libertatea de a gândi pentru tine însăți.

Ce rămâne după viață?

Mereu zic că după viață rămân iubirea, lumina, apa, elementele care sunt mai mari decât noi și pe care am avut miracolul să le ținem în noi pentru un timp. Aș vrea însă ca întrebarea, luată din titlul uneia dintre piesele mele, să se schimbe, adică nu ce rămâne după, ci ce este acum, când ne trezim. De exemplu, ne trezim iubind sau urând, vrem să ne schimbăm sau să ne lăsăm duși de alții unde vor ei, ce facem noi pentru noi ca să rămânem în starea de dorință intensă, care este cea mai fantastică chestie. Când a fost ultima oară când ai simțit că te-ai (re)îndrăgostit de tine pentru că asta e nu narcisism, nu ține de oglindă sau de un băiat tulburat de propria reflecție, ține de labirinturi interne și externe, concave și convexe în care ne pierdem prelungind să ne găsim.


Cătălina Florina Florescu este absolventă a facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti. A plecat în Statele Unite, unde a obţinut un masterat şi un doctorat în literatura comparată, specializându-se în critica de teatru şi medicina umanistă. Este autoare a mai multor cărţi, cum ar fi Transacting Sites of the Liminal Bodily Spaces; Disjointed Perspectives on Motherhood; Of Silences in Munch, Beckett, Hopper, and Hanson (A Monograph); The Night I Burned My Origami Skin; Transnational Narratives in Englishes of Exile şi două în limba română, Inventing Me/Exerciţii de retrăit şi Teatru. Predă cursuri de teatru şi literatură la Pace University în Manhattan, NY. A prezentat la Harvard, Sorbonne, Columbia University, New York University, etc.


Credit fotografie principală: arhiva personală a autoarei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *