Am avut ocazia să discut cu Cătălin Dorian Florescu despre cel mai recent roman al lui: Bărbatul care aduce fericirea (tradus de Mariana Bărbulescu la editura Humanitas). Pendulând între Delta Dunării și New York și acoperind o perioadă de mai bine de un secol, romanul lui Cătălin Dorian Florescu descrie, alternativ, două povești pe care abia în final le vedem aduse în același punct. Desigur că, având ca punct de pornire un teren atât de vast, discuția noastră a putut acoperi plaje la fel de întinse.
Aș vrea să încep cu o întrebare care atinge numai tangențial tema din Bărbatul care aduce fericirea și, de fapt, tema din mai toate romanele dumneavoastră, de vreme ce în multe dintre ele găsim filigranată tema călătoriei. Dar, mai întâi, o chestiune de context. Începând cu secolul al XIX-lea, intelectualii noștri încep să călătorească și să se minuneze (în fața unei locomotive cu aburi, a unui vapor sau în fața exoticului British Museum). De aici încolo, lumea se deschide. Plecând din acest punct îndepărtat și ajungând la romanul dumneavoastră, credeți că o călătorie ( fie ea de voie sau de nevoie) poate avea forța de a ne modifica interior? Așa se întâmplă cu personajele dumneavoastră odată ce-și asumă statutul de călător/emigrant.
Este greu de spus. Nu i se poate ura nimănui o călătorie de nevoie. Desigur, nu dorim să trebuiască să ne dezvoltăm prin faptul că, prin nevoie (adică prin frică, prin foamete, prin fuga din fața unei dictaturi și a unui sistem) a trebuit să fugim. Cine o face, descoperă lumea și trebuie să-și descopere lui însuși calitățile de personalitate necesare pentru a reuși. Este ceea ce sper că am reușit să fac și eu în emigrație, prin recursul la literatură. Vrei sau nu vrei, în momentul în care pleci de nevoie la un drum lung, nu știi unde ajungi, dar dorești să supraviețuiești și trebuie să-ți mobilizezi toate capacitățile. Poți deveni o victimă sau să biruiești. Nu depinde numai de tine, depinde și de cultura în care pătrunzi, dacă îți dă șansa să te împlinești. Dar, fundamental, depinde de tine. Să vă dau un exemplu: la 15 ani, am ajuns în Elveția fără să știu limba germană. La 18 ani, deja începusem să scriu în această limbă. Există acele noduri, acele răscruci de drumuri în viața fiecăruia unde se decide, în baza hotărârilor pe care le iei, dacă vei trăi liber sau nu, dacă te vei rata sau vei trăi conform talentului și posibilităților tale. Iar drumul înapoi pare deseori, mai ales când ai plecat din totalitarism, imposibil. Emigrantul politic – altfel decât Ulise, care după mulți ani s-a întors în Itaca la Penelopa lui – nu avea drum de întoarcere. Era altfel decât emigrația din zilele noastre, unde măcar știi că îți rămâne accesul la țara natală.
Eu am învățat germana repede și am știut că vreau să învăț germana literară (și acesta e un lucru deosebit în Elveția, unde se vorbește dialectul). La 15 ani, varianta cea mai ușoară ar fi fost să învăț acest dialect pentru a fi acceptat. Dar am învățat germana literară, care a fost esențială ca bază pentru a putea începe să scriu literatură începând cu vârsta de 18 ani. Dialectul e complicat, e o germană medievală și, învățându-l de la început, te supui unor amalgamări care inevitabil creează confuzie. La mine nu s-a întâmplat. Primul punct nodal, prima răscruce de drumuri, m-a făcut să-mi găsesc vocea interioară, chiar dacă prin intermediul unei limbi străine: am învățat bine limba germană. La 18 ani, am avut parte de cel de-al doilea punct nodal: am început să scriu în acea limbă. Deci, simplul fapt de a călători nu schimbă nimic. Ce contează este atenția pe care ți-o acorzi ție însuți, precum și posibilităților de a te împlini, posibilități care se ivesc pe parcursul marii aventuri sau călătorii care este viața.
Nici cine rămâne pe loc nu rămâne nemișcat la nivel psihic. Aceleași momente de răscruce vor exista și în viața lui. Dacă reușește să-și păstreze caracterul, personalitatea vie și empatică, și acesta poate fi un drum de viață plin de sens și importanță. Deci, călătoria în sine nu duce la o schimbare, la o mare transformare, decât atunci când într-adevăr îți asumi această responsabilitate. Poți să te victimizezi (și o fac și mulți emigranți) și să te simți ca într-o capcana, sau poți să crești și să te împlinești.
Doar apoi vei vedea dacă, în relația pe care o vei avea cu noua cultură, vei reuși să îți lărgești identitatea, să te lași transformat de noua lume. De multe ori, emigranții se strâng ca un cocon în mica lor lume nostalgică, în care își cultivă amintirile de acasă. Dar ai nevoie și de sprijinul țării în care emigrezi. Abia atunci când se întâlnesc aceste două dimensiuni putem vorbi într-adevăr despre o emigrație pozitivă, care are un deznodământ fericit.
Vorbeați mai devreme despre puncte nodale și despre emigrare. Acestea sunt teme care se regăsesc și în Bărbatul care aduce fericirea, de vreme ce personajele dumneavoastră sunt puse față în față cu nevoia de a-și (re)inventa identitatea. E benefică sau e periculoasă această pendulare identitară? Să ne gândim că bunicul lui Ray, personajul din cartea dumneavoastră, își schimbă din mers identitățile, în funcție de interlocutor.
E vorba despre un soi de adaptivitate pe care emigrantul e nevoit să o aibă. Pentru cei care nu au citit romanul, viitorul bunic al lui Ray este, la începutul cărții, un băiețel de 14 ani care trăiește în ghetoul emigranților din New York. În acel cartier, la 1900, existau de toate: violență, tuberculoză, holeră, foamete, frig. El nu știe de unde vine, iar în ghetou sunt italieni, evrei, irlandezi și nemți, cele patru mari populații care au migrat. El este copilul tuturor, este cel care își reinventează viața zilnic pentru a putea supraviețui. Și o face într-un mod foarte frumos. Când femeile italience îi dau de mâncare, el le povestește exact ce vor să audă: că este italian, ba chiar folosește numele de Pascuale. Când este irlandez, spune povestea foametei irlandeze, când este evreu, spune povestea foametei evreiești din Galicia. Deci, în cele din urmă, este o chestiune de inventivitate. El se inventează zilnic și nu suferă din această pricină. Aceasta nu e problema lui. A avea o identitate e un lux atunci când trebuie să supraviețuiești. La urma urmei, e vorba despre un oportunism benefic. Același lucru se întâmplă astăzi cu emigranții din lumea arabă sau africană. Ei nu emigrează spre Germania sau Suedia din dragoste pentru aceste țări, despre care la început cunosc numai câteva clișee, ci pentru că ei caută un loc în lume unde să le fie bine și unde să se simtă în siguranță.
Bărbatul care aduce fericirea este bunicul lui Ray care, prin vocea lui, face auditorul să plângă și să râdă în același timp. Îmi pare că nu lăsați ca aspectul acesta sonor să rămână numai la nivel de nuanță, pentru că de fiecare dată când bunicul lui Ray începe să fredoneze, nu uitați niciodată să adăugați și versurile cântecelor, care, într-un fel, ritmează întreaga carte. Eu, una, am simțit chiar nevoia să dublez lectura cu o audiție. Acest artificiu e numai o chestiune de atmosferă, de recuzită sau e mai mult decât atât? La un moment dat, unul dintre personaje primește un disc de la fiul stabilit în State, un disc pe care scrie: „Ascultă asta, asta-i America!”.
Muzica a fost, atunci, în condițiile grele în care trăiau emigranții europeni din ghetourile americane, o mare consolare. Era muzica de acasă cea care-ți făcea bine, care te ajuta să-ți amintești sau să plângi (dar și plânsul făcea bine). Un motiv esențial în viața emigrantului era muzica. La fel era bucătăria de acasă, la fel scrisorile de acasă – fac parte din tot spectrul acelor lucruri esențiale pe care le iei cu tine sau pe care le aștepți în emigrație.
Să începem cu irlandezii: ei plecau în jurul lui 1850 pentru că înduraseră trei ani acea așa-numită „foame a cartofului”. Fără a mai avea cum să supraviețuiască, erau duși la nave, iar în noaptea de dinaintea plecării dansau și cântau, după care plecau pentru totdeauna. Drumul ținea aproape două luni și, dacă nu mureau în timpul călătoriei, ajungeau în ghetoul din New York, unde muzica devenea unul dintre elementele de bază pe care nu li-l putea lua nimeni. De pildă, o combinație dintre muzica și dansul irlandez și cel al sclavilor negri a devenit stepul. Iar cel mai mare dansator din acele timpuri (1850-1860) era un bărbat de culoare chemat Master Juba, care amalgama stilul irlandez cu cel black. Era o somitate pe atunci și există surse care vorbesc despre dansul lui, considerat uimitor. Până astăzi, există în cântecele irlandeze rămășițe ale acelei traume din perioada de emigrare. Plecarea, dorința de reîntoarcere acasă, dorul de familie – toate acestea sunt teme predilecte ale cântecelor irlandeze. Nu puteam să descriu acestă lume fără să le prezint și cântecele, care sunt un fel de soundtrack al emigrației.
Personajul meu (băiatul de 14 ani) are, desigur, acest instrument foarte puternic: vocea. Fetele care îl ascultă și care-l numesc „bărbatul care aduce fericirea” se găsesc și ele într-o situație disperată. Dezonorate, născând niște copii din flori, ele alegeau să avorteze și se găseau închise în niște case până în momentul nașterii. El era acolo, prezent, și le cânta.
Toată această lume a cântecului s-a transformat mai târziu în ceea ce povestesc și eu în roman: în lumea show-ului, unde emigranții mergeau și umpleau sălile de teatru. Pe scenă erau alți emigranți care își prezentau talentul, care cântau, dansau, povesteau sau făceau, fără talent, dar cu mult entuziasm, orice ca sa primească aplauze. Lumea varieteului se chema atunci Vaudeville. Era cea mai la îndemână cale a lor de a deveni americani: să ocupe acea nișă a show business-ului. Tot acest context a devenit pământ fertil pentru cultura americană. Acesta e fermentul din care, mai apoi, o mulțime de emigranți au găsit o casă și au devenit celebrități, mulți dintre ei fiind uitați atunci când a sosit epoca filmului mut și cea a radioului. Și bunicul lui Ray dorește să ajungă pe scenele teatrelor din New York. Acesta este marele său vis american.
În a doua poveste paralelă o avem pe Elena, care provine din Delta Dunării, unde știrile pătrund, la 1930, cu întârziere. Este un univers închis, unde lupta cu existența este la fel de mare ca în New York. Din când în când, se află câte ceva despre lumea din afară. Din când în când, pătrunde muzica lumii exterioare și în Deltă. Este vorba de acel disc cu muzică americană ademenitoare, care va spori dorința mamei Elenei să ajungă în America. Dacă în ghetou muzica avea rolul de a alina durerea, avea deci un rol analgezic, pentru Elena ea are un rol emancipator, pentru că o ajută să își găsească propria chemare.
Un alt motiv care traversează romanul dumneavoastră este acela al publicisticii. La începutul romanului, bunicul lui Ray vinde ziare pe la colțurile străzilor din New York. Trecând la celălalt fir narativ, doi pescari din Delta Dunării găsesc un ziar deja învechit, încearcă cu greu să-l descifreze și ajung la concluzia: „Mai bine să rămâi aici, în Deltă. Aici avem tot ce ne trebuie”. Ne conectăm cu lumea în care trăim sau preferăm să ne izolăm? Sau, și mai bine, care ar fi calea de mijloc?
Sistemul ne oferă multe posibilități de a ne distra, de a ne sustrage de la responsabilitățile noastre. Chiar și în momentul în care credem că ne informăm e posibil să ne diluăm, de fapt, într-o multitudine de amănunte. Ceea ce contează este să ne concentrăm numai asupra a ceea ce e cu adevărat important: care sunt valorile pentru care am lupta, care sunt emoțiile pe care le avem, care este poziția noastră față de anumite teme. Însă, pentru toate acestea, ai nevoie de timp și de liniște. Sistemul îți va oferi întotdeauna alternative, pretinzând că o face spre binele tău, dar adevărul e că nu-l interesează deloc situația ta. Important este ca tu însuți să-ți găsești libertatea pe care media doar ți-o promite. Când știi exact ce valori ai, ce principii ai, te sustragi într-un fel sistemului, pentru că nu mai ai nevoie de propunerile pe care el ți le oferă. Nu ai nevoie de al zecelea app, de un nou smartphone, nu ai nevoie de toate acele informații digitale. Conectându-ne la o asemenea lume, riscăm să devenim superficiali. Pentru mine, cel mai important este să ajung în profunzimea lucrurilor.
Deci nu aș urma sistemul în absolut toate propunerile pe care el le lansează. Le-aș alege eu pe acelea de care am absolută nevoie și m-aș gândi ce trebuie pentru ca, la sfârșitul vieții, să privesc înapoi și să spun că am trăit o viață pe care am reușit să o investesc cu sens, și că nu am trăit ca un dement, fugind de la o propunere la alta. Știu, însă, cât de importante sunt platformele digitale în estul Europei, pentru ca cei care vor să schimbe ceva în aceste vremuri grele să se poată mobiliza. Dar lumea concretă este cea în care trebuie să trăim, este cea în care trebuie sa ne împlinim și să ne solidarizăm.
Romanul dumneavoastră este unul cu miză. Ce a fost mai dificil de dus la bun sfârșit: să conturați profilul personajelor (știu că există un model real pentru bunicul lui Ray) sau să creați zgomotul de fond care să acopere o durată de mai bine de un secol? Bănuiesc că vorbim despre un întreg laborator de creație pe care a trebuit să-l construiți.
Exact. Am construit un astfel de laborator de creație. Însă nu unul static și steril, ci unul mobil, alcătuit din oamenii pe care i-am întâlnit și din locurile pe care le-am vizitat: New York, Delta Dunării. Dar nu m-am ferit nici de bibliotecă, citind și consultând albume de fotografie, citind cărți de bucate, ascultând material sonor din perioada despre care scriam (Edison a făcut primele lui filme atunci, pe la 1890, în ghetoul newyorkez). Deci m-am folosit de toate mijloacele și de toate simțurile pentru a înțelege. Mi-a plăcut să descopăr această lume compusă, de fapt, din alte mici lumi, pentru că a trebuit să înțeleg lumea nemților, a evreilor, a italienilor și a irlandezilor care au emigrat în New York în jurul lui 1900.
Important este că, prin intermediul muncii de cercetare, reușești să recreezi culisele, care devin apoi mai mult decât o recuzită, pentru că te fac să înțelegi contextul în care îți plasezi personajele. Astfel, înțelegi esența modului în care acei oameni trăiau. Dar toate acestea nu sunt suficiente pentru a-ți forma o viziune asupra acelei lumi. În cele din urmă, trebuie să știi ce reprezintă viața pentru tine, cum se comportă omul și ce este el ca fiu al timpurilor sale. În fiecare dintre cărțile mele, aceste lucruri se văd diferit. În Iacob se hotărăște să iubească, tatăl personajului central este un adevărat om al vremurilor sale (trece prin foamete și război) și face orice, chiar și cel mai mare rău, pentru a supraviețui.
De fapt, aceasta este misiunea unui roman: să descrie omul și timpul pe care el și-l însușește. Pentru mine, un roman descrie în primul rând o lume. E ca și când personajele ar trăi în fața ochilor cititorului. Iar acesta va înțelege într-un mod subiectiv și personal, în baza propriei structuri psihice, a propriilor valori, așteptări, dorințe, tabuuri etc.
Prin descriere, romanul lasă multe posibilități de reflecție și interpretare cititorului. În cele din urmă, nu există un singur roman, ci o multitudine de romane. Fiecare citește altfel și fiecare se citește pe sine însuși prin intermediul unui roman sau al unui text literar. Ca autor, adaug descrierii și propria viziune, dar nu într-un mod invaziv, pretinzând că lucrurile sunt așa și nu altfel.
În cartea dumneavoastră, reușiți să acomodați două contrarii: apartența și non-apartenența. Bunicul lui Ray nu avea familie, și tocmai de aceea îți inventează o descendență fantastă. Elena, pe de altă parte, își abandonează mama și trece de la o familie adoptivă la alta. Și totuși, în finalul romanului, Ray și Elena ajung să se cunoască unul pe celălalt tocmai prin intermediul poveștilor lor de familie.
Într-adevăr. Pentru mine, acest roman este unul care vorbește despre necesitatea de a povesti. Elena și Ray trebuie să iasă din propria lor izolare: Ray, pe de-o parte, trăiește, ca bunicul său, cu o sută de ani în urmă, această isterie a visului american de a deveni faimos, însă fără să reușească vreodată. Elena (mai dură, crescută în comunism, fără părinți) ajunge să fie vidată de sensibilitate. Fiecăruia îi revine, de fapt, o anumită sarcină: aceea de a începe să aibă încredere și de a-și povesti viața unul celuilalt fără frică și fără minciună. Numai așa poate începe o poveste, poate chiar una de dragoste.
Aș încheia acest interviu întrebându-vă dacă deja aveți pe masa de lucru un nou roman.
De data acesta, laboratorul meu este Bucureștiul. Am stat în București două luni anul trecut, și alte două luni anul acesta. Aveam o idee, una încă neclară, iar impactul orașului asupra mea a transformat acea idee, schimbând-o din temelie. Cunoscând orașul și văzându-l, așa cum am văzut New York-ul în ultimul meu roman: ca printr-o prismă, lăsându-l să transpară prin toate acele frânturi și cioburi ale sale, reușești să creezi acel laborator din care poți alege mai apoi detaliile de care ai nevoie. E un mod de a privi lumea și de a te apropia de ea, de a te mira în permanență. Aceasta numesc eu o relaționare poetică cu lumea, iar datorită ei, la un moment dat, emerge la suprafață o idee sau o temă.
La fel se întâmplă și cu prima propoziție care poate apărea brusc. „Râul primea morții cu blândețe, ca și cum ar fi știut că sunt niște morți deosebiți” – aceasta este prima propoziție din Bărbatul care aduce fericirea, și pot spune că a apărut ca o insulă dintr-un ocean. Dar cred că un roman începe, de fapt, cu mult înainte. Începe cu această relaționare romantică, poetică și empatică cu viața.
Îl puteți întâlni pe Cătălin Dorian Florescu odată cu turneul de lansări și sesiuni de autografe care va începe în luna octombrie:
Oradea – Librăria Humanitas, marți, 16 octombrie, ora 18:30
Cluj – Librăria Humanitas, miercuri, 17 octombrie, ora 18:30
Brașov – Bookfest, Aula Universității Transilvania, vineri, 19 octombrie, 17:00
Sibiu – Librăria Humanitas, sâmbătă, 20 octombrie, ora 17:00
Timișoara – Librăria „La Două Bufnițe“, luni, 22 octombrie, ora 18:30
Cătălin Dorian Florescu este un scriitor elvețian de origine română care s-a născut la Timișoara, unde a locuit până în 1982. La vârsta de 15 ani, a părăsit țara împreună cu părinții, iar de atunci traiește la Zürich, în Elveția, unde a studiat psihologia și a lucrat pentru mai mulți ani într-un centru de reabilitare a persoanelor dependente de droguri. Din 2001, trăiește ca scriitor liber-profesionist.
A scris 6 romane – Vremea minunilor (2001), Scurtul drum spre casă (2002), Maseurul orb (2006), Zaira (2008), Jacob se hotărăște să iubească (2011), Bărbatul care aduce fericirea (2016), și un volum de proză scurtă – Buricul pământului (2017). Cărțile lui sunt traduse în mai multe limbi străine și apar în limba română la editurile Polirom și Humanitas. În primăvara lui 2019 îi va apărea, la editura Residenz din Viena, o carte/eseu cu titlul Libertatea este posibilă.
Pe lângă romane și proză scurtă, autorul a mai publicat eseuri și articole în antologii și în publicații de limba germană.
Este laureatul unor distincții precum: Premiul Chamisso (2001), Premiul Anna Seghers (2002), Premiul Josef von Eichedorff pentru întreaga operă literară (2012), Premiul Andreas Gryphius (2018) pentru întreaga operă literară.
Romanul Jacob se hotărăște să iubească s-a vândut în 80 000 de exemplare în spațiul german.
Cumpără cărțile lui Cătălin Dorian Florescu din librăria online Cărturești! Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.
