Tag: literatura romana contemporana

T.O. Bobe: „Am încercat să-mi fac portretul și să-mi răspund la întrebarea de ce nu pot să scriu”

După Bucla (1999), Darul lui Moș Crăciun (2003), Cum mi-am petrecut vacanța de vară (2004) și Contorsionista (2011), T.O. Bobe revine cu un nou roman. În puține cuvinte, în Cartea neisprăvirii „domnul Teo scrie un roman”. Dar lucrurile sunt ceva mai complicate de atât, așa încât mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu T.O. Bobe despre dedesubturile și legăturile subtile din cartea lui. Citeşte tot articolul


Anchetă despre provocările traducerii și publicării literaturii române în spațiul francez

Chiar acum o lună, între 15 și 18 martie, a avut loc, la Porte de Versailles, cea de-a 39-a ediție a Salonului de Carte de la Paris (Livre Paris). Accentul a căzut anul acesta pe un întreg continent, Europa, și nu pe o țară invitată, așa cum se proceda până acum - de bună seamă, un semnal și un mesaj importante în contextul alegerilor din mai. România a avut stand și a pregătit o mulțime de evenimente prin intermediul Institutului Cultural Român, instituția care s-a ocupat de prezența românească la Paris, întâlniri gândite în acord cu tematica propusă de organizatorii târgului - sloganul țării a fost „2019 – L’année de la Roumanie en Europe“ („2019 – Anul României în Europa“). Citeşte tot articolul


Literatura română, o reușită la Livre Paris 2019 prin standul ICR

Prezenţa României la ediţia a 39-a a Livre Paris a fost un succes datorită volumelor, invitaților și manifestărilor organizate la standul Institutului Cultural Român. Ecoul costant în mass media românești și franceze pe toată perioada evenimentului a fost primul semnal al recunoașterii. Au fost apreciate numărul impresionant de vizitatori și invitaţi, printre care personalităţi de prim rang ale culturii române şi franceze, dar și înalți oficiali europeni, organizarea unor dezbateri pe teme de interes european, lansări și traduceri de cărţi. „Salonul de carte de la Paris a fost pus, anul acesta, sub semnul Europei. Iar inima culturală a Europei a bătut, spunem noi, în standul României. Dacă «literatura este numitorul comun al Europei», așa cum frumos s-a spus în încheierea dezbaterii dedicate istoriei literare comune estului și vestului, atunci numitorul comun al acestei ediții a salonului parizian a fost România”, a declarat Liliana Ţuroiu, preşedintele ICR.

Citeşte tot articolul

Lumile cristaline – „Transparența”, de Radu Vancu

Transparența, primul roman semnat de Radu Vancu, este, pe cât de organic, pe atât de eteric. Faptul poate fi demonstrat pe mai multe căi, însă aleg să o fac într-o manieră ocolită: pornind de la poetul mistic San Juan de la Cruz, un caz atipic (și de aceea extraordinar) al literaturii renascentiste spaniole. Să luăm probabil cea mai cunoscută poezie a lui de la Cruz: Noche oscura (Noapte întunecată), care descrie, de fapt, uniunea mistică dintre suflet și Dumnezeu. La o expertiză atentă, putem vedea că scenografia e aceeași din Egloga a II-a a lui Garcilaso (contemporan al lui de la Cruz), însă aceea era o poezie despre dragostea profană a unui păstor, Albanio. Există un mediator între profanul Garcilaso și misticul de la Cruz: în 1575 apare un volum semnat de Sebastián de Córdoba, intitulat Obras de Boscán y Garcilaso trasladadas a materias cristianas y religiosas, adică niște versificări (puțin izbutite, ce-i drept) care căptușeau poezia de dragoste a lui Garcilaso într-un înveliș mistic. Așa se scrie, de fapt, Noche oscura, poem care resemantizează o poveste de dragoste în termenii misticii. Citeşte tot articolul


Radu Vancu, scriitor: „O să fie bine tocmai pentru că acum e rău. Răul a activat, ca un vaccin, anticorpii noștri decisivi”

Radu Vancu, unul dintre poeții cei mai apreciați ai timpului nostru, a debutat recent în roman (Transparența, Editura Humanitas). Totodată, profesorul Vancu e nelipsit de la lecția de activism civic – Vă vedem din Sibiu. De un an de zile, protestează alături de alți sibieni în fața sediului partidului care conduce cum conduce România. Radu Vancu spune că nu va intra în politică, fiindcă nu îl lasă etica sa de scriitor. Citeşte tot articolul


Negru și roz

Ochelarii negri îi acoperă jumătate de față, iar bărbații din local întorc capetele după ea. Fata e o apariție. Știe deja asta, ar putea fi măgulită, dar, azi, nu-i pasă. Se așază și tace. Cecilia o așteaptă în colț, răsucind o linguriță într-un frappé. E curioasă și, când își ridică privirea către cea mai bună prietenă ever, cască ochii și mai mari. Citeşte tot articolul


Din vorbe

Cînd nicio ieșire nu mai e posibilă, mintea încolțită e capabilă să lumineze întunericul.

Se întorcea acasă, vorbind singură și a sărit de trei coți. Cîinele nebun din curtea vecinilor se repezise prin gard, ca de obicei, cu botul deschis, hămăind cu bale, ca de obicei, doar că acum nu-l văzuse. În loc să tresară speriată, tot ca de obicei, s-a proptit pe picioare și a început să hămăie la cîine, turbată, și să-l scuipe. I s-a făcut brusc rușine, s-a speriat și a fugit. A ajuns acasă plîngînd în hohote, după ce se abținuse să strige în gura mare: „Vrea să mă fută! Pe mine, mă, m!”. Nu-i păsa că se scursese machiajul, că îi curgea nasul. Îi venea să moară de rușine. Moartea ar fi o scăpare – a oftat ea. S-a uitat în jur, căutînd un sprijin, dar n-a apărut nimeni. Marcel era încă la Baia Mare. Ce dracu' moșmondea acolo? De ce nu e aici, s-o apere, s-o ia și să fugă în lume? Ce o fi în mintea aia a lui, de bărbat nepăsător? Dar ea i-ar fi mărturisit? Cum să spui una ca asta? Se certaseră exact înainte să urce el în tren. Dacă măcar nu s-ar fi certat! Era prinsă în capcană. A deschis dulapul din bucătărie, s-a uitat în oglinda rotundă de deasupra chiuvetei, și-a îndreptat un cîrlionț pleoștit, a tras sertarele, apoi a deschis frigiderul ca să facă ceva, orice. A găsit o jumătate de vodcă, a dat pe gît o dușcă, a ars-o, dar i-a făcut bine. Citeşte tot articolul


[Portret] Anca Vieru: „Le dădeam apă la moară profesoarelor de română, uneori nu făceam temele”

În curtea unei ceainării din București, Anca Vieru își așază rucsacul mov pe spătarul scaunului. Apoi, povestește că, de obicei, preferă să-i asculte pe ceilalți și că nu vorbește cu ușurință despre viața ei personală. Poartă ochelari cu rame subțiri, are părul tuns bob și, când îi vine în gând vreo amintire care îi stârnește râsul, își dă bretonul la o parte cu inelarul. De pildă, când își aduce aminte că nu-i plăcea de nicio culoare să scrie comentarii literare pentru orele de limba română de la școală. În schimb, se pricepea la matematică. „Le dădeam apă la moară profesoarelor de română”, spune ea. „Nu le băgam în seamă, uneori nu făceam temele”. Pe una dintre ele a supărat-o pentru că a purtat în clasă cercei din bănuți de aur. „Abia îmi făcusem găuri în urechi și i-am spus că nu pot să-i scot, pentru că mi se astupă. Țineam o bentiță peste urechi, ca să nu se mai vadă cerceii”. Până când a făcut o infecție și a renunțat să-i mai ascundă. Citeşte tot articolul


Nasul

Marin tocmai ieșea de la subsol, cînd un zgomot gutural, intens și dens ca un tunet i s-a rostogolit în urechea dreaptă, apoi în cea stîngă și a făcut un gogoloi în cap. Dar pe cer nu era nici pic de nor. Marin s-a dus pîn’ la poartă, s-a uitat lung în stînga, în dreapta. Nimeni. Așadar, s-a întors pe loc, convins că i s-a părut. Citeşte tot articolul


Ce-i, pisi?

Geta nu-i fitecine. Nu numai că are bani – și ăsta nu-i un aspect de neglijat –, dar e fată cu carte, cu casă și cu gust. Și-a făcut școala și școala vieții pe bune, nu în umbra vreunui parvenit. Ea a ales întotdeauna și ziua de mîine, și pe cea de poimîine. Pe Geta nu o face nimeni din vorbe, imediat răspunde de-ți vine să intri în pămînt. Atunci, unde-i problema? La el. Îl chema Sandu, îl cheamă Alexandru, îi zice Sandi. Putea să-i zică și Sandu? Nu, nu putea. Sandu e pentru mitocani. Și uite că, de o jumătate de oră, el trilulește în baie. Of. Geta strînge tare pleoapele. Oftează pe mutește și o să facă riduri. De-ar putea să se urîțească numai pentru o zi, să-l alunge. Pentru că trebuie, mă-nțelegi?, trebuie să-l șteargă din listă. Orice despărțire e cu scîntei și cu regrete. Iar aici va fi despărțire! Dar Geta e sentimentală, urăște scandalul, lacrimile, urletele și regretele. Toate despărțirile ei, și au fost cîteva, s-au petrecut lin. Niciodată nu a păstrat picior și chilot de bărbat în casă. Citeşte tot articolul


Ascunzătoarea

Poți sa dispari de-adevăratelea numai dacă ești uitat. Nici măcar eu nu îi știu numele. Și nici înfățișarea. O fi scund, roșcat, tînăr sau bătrîn? Nimeni nu știe. Tot ce pot să spun e că învățase să se ascundă de când se știa. Și învățase pentru că avea talent. Numărul unu la „v-ați ascunselea“, la disimulare, erou al regimentului la spionaj pe echipe. Colonelul Gheorghe Adăscăliței, om altminteri serios, a spus în fața trupei: Citeşte tot articolul