Tag: literatura romana contemporana

Negru și roz

Ochelarii negri îi acoperă jumătate de față, iar bărbații din local întorc capetele după ea. Fata e o apariție. Știe deja asta, ar putea fi măgulită, dar, azi, nu-i pasă. Se așază și tace. Cecilia o așteaptă în colț, răsucind o linguriță într-un frappé. E curioasă și, când își ridică privirea către cea mai bună prietenă ever, cască ochii și mai mari. Citeşte tot articolul


Din vorbe

Cînd nicio ieșire nu mai e posibilă, mintea încolțită e capabilă să lumineze întunericul.

Se întorcea acasă, vorbind singură și a sărit de trei coți. Cîinele nebun din curtea vecinilor se repezise prin gard, ca de obicei, cu botul deschis, hămăind cu bale, ca de obicei, doar că acum nu-l văzuse. În loc să tresară speriată, tot ca de obicei, s-a proptit pe picioare și a început să hămăie la cîine, turbată, și să-l scuipe. I s-a făcut brusc rușine, s-a speriat și a fugit. A ajuns acasă plîngînd în hohote, după ce se abținuse să strige în gura mare: „Vrea să mă fută! Pe mine, mă, m!”. Nu-i păsa că se scursese machiajul, că îi curgea nasul. Îi venea să moară de rușine. Moartea ar fi o scăpare – a oftat ea. S-a uitat în jur, căutînd un sprijin, dar n-a apărut nimeni. Marcel era încă la Baia Mare. Ce dracu' moșmondea acolo? De ce nu e aici, s-o apere, s-o ia și să fugă în lume? Ce o fi în mintea aia a lui, de bărbat nepăsător? Dar ea i-ar fi mărturisit? Cum să spui una ca asta? Se certaseră exact înainte să urce el în tren. Dacă măcar nu s-ar fi certat! Era prinsă în capcană. A deschis dulapul din bucătărie, s-a uitat în oglinda rotundă de deasupra chiuvetei, și-a îndreptat un cîrlionț pleoștit, a tras sertarele, apoi a deschis frigiderul ca să facă ceva, orice. A găsit o jumătate de vodcă, a dat pe gît o dușcă, a ars-o, dar i-a făcut bine. Citeşte tot articolul


[Portret] Anca Vieru: „Le dădeam apă la moară profesoarelor de română, uneori nu făceam temele”

În curtea unei ceainării din București, Anca Vieru își așază rucsacul mov pe spătarul scaunului. Apoi, povestește că, de obicei, preferă să-i asculte pe ceilalți și că nu vorbește cu ușurință despre viața ei personală. Poartă ochelari cu rame subțiri, are părul tuns bob și, când îi vine în gând vreo amintire care îi stârnește râsul, își dă bretonul la o parte cu inelarul. De pildă, când își aduce aminte că nu-i plăcea de nicio culoare să scrie comentarii literare pentru orele de limba română de la școală. În schimb, se pricepea la matematică. „Le dădeam apă la moară profesoarelor de română”, spune ea. „Nu le băgam în seamă, uneori nu făceam temele”. Pe una dintre ele a supărat-o pentru că a purtat în clasă cercei din bănuți de aur. „Abia îmi făcusem găuri în urechi și i-am spus că nu pot să-i scot, pentru că mi se astupă. Țineam o bentiță peste urechi, ca să nu se mai vadă cerceii”. Până când a făcut o infecție și a renunțat să-i mai ascundă. Citeşte tot articolul


Nasul

Marin tocmai ieșea de la subsol, cînd un zgomot gutural, intens și dens ca un tunet i s-a rostogolit în urechea dreaptă, apoi în cea stîngă și a făcut un gogoloi în cap. Dar pe cer nu era nici pic de nor. Marin s-a dus pîn’ la poartă, s-a uitat lung în stînga, în dreapta. Nimeni. Așadar, s-a întors pe loc, convins că i s-a părut. Citeşte tot articolul


Ce-i, pisi?

Geta nu-i fitecine. Nu numai că are bani – și ăsta nu-i un aspect de neglijat –, dar e fată cu carte, cu casă și cu gust. Și-a făcut școala și școala vieții pe bune, nu în umbra vreunui parvenit. Ea a ales întotdeauna și ziua de mîine, și pe cea de poimîine. Pe Geta nu o face nimeni din vorbe, imediat răspunde de-ți vine să intri în pămînt. Atunci, unde-i problema? La el. Îl chema Sandu, îl cheamă Alexandru, îi zice Sandi. Putea să-i zică și Sandu? Nu, nu putea. Sandu e pentru mitocani. Și uite că, de o jumătate de oră, el trilulește în baie. Of. Geta strînge tare pleoapele. Oftează pe mutește și o să facă riduri. De-ar putea să se urîțească numai pentru o zi, să-l alunge. Pentru că trebuie, mă-nțelegi?, trebuie să-l șteargă din listă. Orice despărțire e cu scîntei și cu regrete. Iar aici va fi despărțire! Dar Geta e sentimentală, urăște scandalul, lacrimile, urletele și regretele. Toate despărțirile ei, și au fost cîteva, s-au petrecut lin. Niciodată nu a păstrat picior și chilot de bărbat în casă. Citeşte tot articolul


Ascunzătoarea

Poți sa dispari de-adevăratelea numai dacă ești uitat. Nici măcar eu nu îi știu numele. Și nici înfățișarea. O fi scund, roșcat, tînăr sau bătrîn? Nimeni nu știe. Tot ce pot să spun e că învățase să se ascundă de când se știa. Și învățase pentru că avea talent. Numărul unu la „v-ați ascunselea“, la disimulare, erou al regimentului la spionaj pe echipe. Colonelul Gheorghe Adăscăliței, om altminteri serios, a spus în fața trupei: Citeşte tot articolul


Arhipelagul Garaz – „Territoria”, de Oleg Garaz

Până acum obișnuiam - și nu doar eu, cel care scrie - să îi percepem pe scriitorii români de origine Basa ca pe un cor de voci viguroase, debordând de franchețe; neevitând nici patosul, nici angajarea socială. Mi-i închipuiam ca un vector impetuos care fecundează literatura română (cultura română în general, dacă e să lărgim panorama). O etichetă lesne transformabilă în prejudecată. Mi-am revizuit serios impresiile de când acestui cor al marilor energii de la Răsărit i s-a alăturat vocea aparte a lui Oleg Garaz, un tremolo în aparență suav și nuanțat, care însă rezervă surpriza unor profunzimi dramatice. Citeşte tot articolul


Cătălin Dorian Florescu: „Încerc să descriu omul ca fiu al timpurilor sale” (interviu)

Am avut ocazia să discut cu Cătălin Dorian Florescu despre cel mai recent roman al lui: Bărbatul care aduce fericirea (tradus de Mariana Bărbulescu la editura Humanitas). Pendulând între Delta Dunării și New York și acoperind o perioadă de mai bine de un secol, romanul lui Cătălin Dorian Florescu descrie, alternativ, două povești pe care abia în final le vedem aduse în același punct. Desigur că, având ca punct de pornire un teren atât de vast, discuția noastră a putut acoperi plaje la fel de întinse.

Citeşte tot articolul


Paul Țanicui, „Quimera” – melancolia porcului

Odată cu romanul Quimera, Paul Țanicui se dovedește a fi unul dintre cei mai fermecători și poznași inventatori de lumi și de stări din literatura română. Făptură atipică, scriitorul a trăit intens fel și fel de experiențe existențiale - printre altele, a vândut cârnați italienești, a săpat fântâni în fosta Iugoslavie, a făcut publicitate, a scris scenarii, a lucrat în televiziune, a fost producător al proiectului muzical Shukar Collective. Citeşte tot articolul