
SĂ NE CUNOAȘTEM POEȚII. O inițiativă a site-ului nostru: (și mai multe) interviuri cu poeți din vremurile noastre, oameni care trăiesc și scriu printre noi. După Livia Ștefan, iată o splendidă pledoarie pentru poezie de la una dintre cele mai apreciate poete din România, astăzi: Lia Faur.
Lia Faur, poetă mai ales. Cum e să fii poet în România mileniului III, ce are specific o viață de poet în zilele noastre?
Să fii poet al zilelor noastre înseamnă că te-ai născut cu un handicap pe care nu știi cum să-l îmbraci mai bine în haina rutinei celorlalți. Trebuie să faci față unor situații de viață mult prea dure pentru modul în care ești construit, să faci față consumerismului, inclusiv celui de literatură, să-i lași pe unii să te pleznească cu labele lor, să se lustruiască în fața ta, să-ți demonstreze. Poetul nu are nevoie de toate acestea, el însuși este demonstrația fragilității și a inocenței genuine, un genunchi al umanității. Poetul e iubit și hulit. Nu te încurci cu el, nu-i iei în serios gesturile, îl scuzi că… „e poet”, îl trimiți la muncă și îl privești ca pe o persoană ciudată. Este exotic în felul său, dar nestatornic, nesigur, nemulțumit, nefericit, neîmplinit, mereu ne, ne, ne. Noroc că există tot mai multe clanuri de poezie („clan”, cu sensul care îmi place: mică reuniune de specii vegetale, crescute pe suprafețe puțin întinse, care tind să se răspândească), unde „ciudații” se adună și juisează poetic. Poetul se hrănește din căutări și întâlniri. Imaginați-vă un banc de delfini de o frumusețe desăvârșită. Îi privim fără să-i putem înhăma nici la căruță, nici la alte munci grele. Fără, de regulă, să le înțelegem limbajul. Dar întâlnirea lor e fascinantă pentru toată lumea. Și din acest motiv aș face un indicator din versurile lui Nichita Stănescu: „Nu puneți niciodată mâna pe poet!”. Revenind la viața de zi cu zi, poeții pe care îi cunosc eu fac ce fac și tot la poezie ajung, se caută și comunică prin limbajul cunoscut. Unii organizează întâlniri literare, alții participă la ele. Nu fac excepție, ca să contribui la purificarea atmosferică, organizez anual festivalul de literatură SAD, la Arad.
Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către poezie, dacă mergem la librărie și vrem să citim cărți de poezie de Lia Faur – ce să căutăm? Detaliați-ne un pic viața și opera. Cum ați ajuns să scrieți poezie?
Volumele de poezie publicate la editurile Vinea sau Brumar nu se mai găsesc în librării. Anul acesta la Gaudeamus a fost reeditat volumul (foarte puțin) revizuit Piele de împrumut (2009, Ed. Vinea) la Editura Brumar. Cu puțin noroc, veți găsi însă cartea de dialoguri, Eșichier, cu poetul Șerban Foarță (Ed. Brumar, 2012), care, în parte, este tot o poezie, și volumul coordonat în colaborare: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Ed. Polirom, 2017). Am debutat în 2002 cu volumul Exercițiu de striptease (Ed. Mirador), o revoltă față de încălcarea demnității cărnii.
La început, am scris poezie pe garduri, ca mulți copii, cu versuri scurte, sau pe copaci. Apoi, la școală, poezie patriotică, despre daci și romani. Dacii îmi inspirau sufletul, romanii, mintea. Apoi, când am fost tristă. Îmi făceam scenarii ale morții mele încă de pe la șase ani. Am lăsat un testament la opt ani.
Nu pot scrie când sunt fericită. Cele două stări sunt incompatibile în poezie. Scriu pentru că scrisul mi-e complice și nu trebuie să mint. În poem poți concentra o viață, pe care să o prezinți în doar câteva minute.
Lia Faur nu a întâlnit oameni cu bani care vor să asculte poezie
O să vă întreb vulgar, ca non-poeții, se poate trăi din poezie? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată? Din ce trăiește o poetă a timpului nostru?
Fără poezie s-ar putea muri mai ușor decât s-ar crede. Dacă ne imaginăm că am trăi un an de zile cu banii din cele câteva lecturi, atunci eu aș fi o homeless woman. Mă vizualizez cu părul argintiu și încâlcit, cu fața îngălbenită de vânt și unghiile rupte, hrănind porumbeii și trăgând după mine o geantă plină de cărți. Nu știu cum se poate vinde poezia, mereu cei care se adună să o citească sau să o scrie sunt săraci sau nu prea bogați. Nu am întâlnit până acum oameni cu bani care vor să asculte poezie. Nu s-ar trăi ușor în România doar din poezie. Poetul nu e ocrotit prin lege. Trăiesc din profesie, sunt profesoară și, din fericire, literatura e câmpul meu de luptă.
Sunt împotriva cinismului politic al acestor ani, mă revoltă mârlănia, pseudocultura, analfabetismul funcțional, bifa, populismul. Fac față cu mijloacele mele de profesor, propovăduiesc printre elevi și studenți și sper (deci, totuși, sper!) că generațiile viitoare vor fi mai curate și politicienii vor avea un profil firesc.
Lia Faur, poetă
Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor? Cum vezi dumneata viitorul României? Vă interesează?
Si tu veux être inquiet, vis dans le futur, cum ar spune francezul, însă nici prezentul nu mă liniștește. În anul centenar 2018 mi-am agățat o hartă de gât, e din argint, cu șnur negru. Țin foarte mult la ea și o mângâi în fiecare dimineață. România e mai în siguranță la gâtul unui poet decât pe mâna unui politician român. E foarte trist ce spun, dar eu nu văd viitorul României. Sigur, el există, dar eu nu l-aș putea creiona. L-am văzut în primii zece ani de după ’89. Apoi am încetat să mă mai gândesc, iar acum simt doar o mare revoltă.
Emigrare. De ce nu ați emigrat, dacă nu ați emigrat? Ce vă ține acasă, aici, la noi, în lumea a doua?
Înainte de ’89, eram adolescentă și nu mă gândeam serios la „fugă”. Aveam rude „fugite” în Franța, dar apucasem să mă îndrăgostesc și totul era frumos. După aceea, am început să călătoresc și mi s-a făcut un dor teribil de acasă. Când întâlneam un român într-o parcare din Franța, îmi venea să-l îmbrățișez. M-am întors de fiecare dată. Eram foarte legată de dealurile mele, de idealurile mele, iar la întoarcere iubeam tot, până și gropile din șosea, chiar dacă îmi venea să plâng. Aș vrea să fug acum. Am același sentiment al resemnării pe care îl aveau mulți români în epoca trecută. Nu mă aștept la nimic bun. Nici nu mă mai pot uita la televizor. Îl admir pe Radu Vancu pentru lupta lui de rezistență, pentru că asta se cere aici. Ceea ce mă ține este un fel de educație patriarhală, că trebuie să fac ceva bun oriunde mă aflu. Că voi continua să repar acoperișul la casa părintească, pe care a construit-o bunicul, și l-a reparat tata, înainte de a muri.
Lia Faur și forma sa de protest și patriotism
Implicare civică. Este Lia Faur implicată civic? Merge la vot? Protestează? Cum își manifestă cetățenia?
Sunt într-o etapă de mocnire, ca mulți alții. Sunt împotriva cinismului politic al acestor ani, mă revoltă mârlănia, pseudocultura, analfabetismul funcțional, bifa, populismul. Fac față cu mijloacele mele de profesor, propovăduiesc printre elevi și studenți și sper (deci, totuși, sper!) că generațiile viitoare vor fi mai curate și politicienii vor avea un profil firesc. Se spune că demnitarii seamănă cu poporul din care fac parte. Mă gândesc că în câțiva ani cei pe care îi educ să fie mai mulți decât cei care ne conduc. Mă atașez solidarității care se formează împotriva deciziilor absolut indecente ale clasei politice. Aceasta e forma mea de protest și de patriotism, nevoia de a mă solidariza alături de oameni pe care îi admir sau pe care nici nu-i cunosc, dar mărșăluim prin oraș în speranța că pașii noștri vor reduce distanța către un viitor mai bun, pe care, repet, nu mi-l pot contura.
Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Dacă am vrea să citim o pleiadă de tineri poeți, un pupuriu (cum greșit, dar just se spune) de versuri, pe cine ne recomandați și de ce? Cum să procedăm?
Literatura română are ce oferi în fiecare epocă, de la Cantemir încoace. Se scrie bine în România, promovarea începe să se miște, cititorii se educă, deci nu sunt probleme. Dacă vrei să citești, cauți. Pe bloguri de literatură, în revistele literare, întrebi un scriitor. Cum literatura contemporană nu e subiect de bac, la școală ea rămâne mereu „pe altădată”, până se încheie anul școlar. Deci e mai greu să te îndrume profesorul de română, din păcate. Există și excepții, dar regula este „De ce să citim dacă nu trebuie pentru examen?”. Am mai observat că aceiași profesori nu sunt „împătimiți” după poezia contemporană. Sunt mulți poeți buni ai momentului, depinde ce se înțelege prin „tineri”. Pentru mine, Claudiu Komartin nu va îmbătrâni niciodată. Voi recomanda câteva dintre cărțile de poezie de pe raftul bibliotecii mele: Svetlana Cârstean, Andrei Dósa, T. S. Khasis, Cosmina Moroșan, Andra Rotaru, Cristina Stancu, Olga Ștefan, Tara Skurtu, Krista Szöcs, Mihók Tamás și revista Poesis international. E un bun ghid de lectură.
Credit foto imagine principală: Nicoleta Dabija.