SĂ NE CUNOAȘTEM POEȚII. O inițiativă a site-ului nostru: (și mai multe) interviuri cu poeți din vremurile noastre, oameni care trăiesc și scriu printre noi. După Livia Ștefan și Lia Faur, o altă tânără poetă: Cătălina Bălan.

Notă personală: am cunoscut-o pe Cătălina Bălan acum unsprezece ani, pe când ea avea doar treisprezece ani și deja se învârtea în cercul marilor poeți apăruți în orașul București. Debutase într-o antologie (a scris în zece antologii de atunci). Cătălina era și ea o apariție – venea de la Chișinău și păstra încă un ușor accent basarabean, nu îi era greu să farmece pe toată lumea și să treacă drept ceea ce și era: un copil-minune al poeziei. Mama ei era ea însăși o poetă excepțională – Diana Iepure. Și pentru ca totul să fie și mai frumos, Diana se căsătorise cu un alt poet: Florin Hălălău. Cătălina a crescut în boema poemei douămiiste românești. A primit o educație francofonă, a studiat la București și Bordeaux și astăzi lucrează pentru o companie franțuzească și este încă masterandă (Diplomație în Economia Internațională, Facultatea de Relații Economice Internaționale, Academia de Studii Economice din București). Dar cel mai important: va debuta în volum, un volum pe care noi, cei care o știm de o viață, îl așteptăm de peste un deceniu.

Cătălina Bălan, poetă, originară din Basarabia, stabilită încă de la frumoasa vârstă de opt ani la București. Înțeleg că dumneavoastră ați ajuns în România chiar grație poeziei, mama dumneavoastră, Diana Iepure, fiind poetă, a fost purtată de dragostea către un alt poet (Florin Hălălău) în cartierul Titan. Cum s-a întâmplat fericitul eveniment? Ce îi datorați dumneavoastră poeziei, domnișoară?

Prima mea amintire este cu mama, așezată în mijlocul sufrageriei, mama mea foarte tânără și foarte frumoasă înconjurată fiind de teancuri de hârtii a căror ordine numai ea o cunoaște. E vorba, desigur, de manuscrisele ei. Așa mi-o imaginez cel mai des pe mama, evadând într-o lume a ei, în care îmi dă și mie voie să intru din când în când. La mine în casă poezia are raftul cel mai mare și cel mai important din bibliotecă. Atunci când ne-am mutat, primul lucru pe care l-am luat a fost acest raft de poezie pe care, cu infinită duioșie și tandrețe, l-am reașezat în noua lui bibliotecă. Viața mea, așa cum e ea, o datorez întru totul căilor nebănuite prin care poezia aduce oamenii împreună. Tata descrie frumos în cartea lui, Pe cont propriu (CDPL 2017), despre cum a cunoscut-o pe mama la o întâlnire literară la Iași. Lor le-a fost clar de la bun început că vor rămâne împreună. Restul e poezie.

Ați trăit de mică printre poeți, înconjurată de poezie. Întreb pentru cititorii care nu știu cum e să trăiești așa: cum e să trăiești așa?

Îmi pun problema dacă am avut o copilărie normală, crescând între poeți, abia când mă mai întreabă lumea despre asta. Acum, că zici, începe să mi se pară și mie ceva ieșit din comun. Mult timp n-am crezut că realitatea mea ultrapoetică ar fi ceva special. Eu așa am crescut, am crezut că asta e norma. Abia în ultimul an de liceu, când o colegă mi-a mărturisit cât de mult m-a invidiat pentru că aveam în casă cărți, pentru că pe părinții mei îi interesează literatura și viața culturală, mi-am dat seama că dintotdeauna am fost, de fapt, o privilegiată. Eu am învățat literatură direct de la scriitori, ei au fost… literele mele. De-aia mi s-a părut inutil să dau la Litere, credeam că literatura adevărată nu o poți învăța/înțelege/simți decât stând la masă cu scriitorii, participând la discuțiile lor, mergând la lecturi, lansări și festivaluri. Nu cred că m-am înșelat. E fascinantă lumea scriitorilor, cu toate regulile ei nescrise, cu locurile mitice în care se leagă prietenii, dușmănii și în care au loc diverse manifestații.

Dumneavoastră sunteți prezentă în nenumărate antologii (chiar, le-ați numărat, câte-s?) cu poeme superbe și cu toate acestea amânați de ani de zile placheta de debut, provocând tristețe admiratorilor poeziei dumneavoastră. De ce recurgeți la un asemenea gest și când ne vom putea delecta cu un debut în volum al poetei Cătălina Bălan?

Nu le-am numărat. Sunt vreo 10. Prima este Noua poezie basarabeană, o antologie a lui Dumitru Crudu, apărută în 2009 la ICR. Atunci când mi-am văzut poemele în această antologie, mi-am dat seama că este ceva de capul meu. Eram foarte tânără, aveam 13 ani, și pentru un copil de 13 ani e incredibil să apară într-o antologie editată sub egida ICR, alături de nume mari, consacrate, ale literaturii basarabene. În 2017, editurile Art și Știința din Chișinău au lansat împreună o serie de antologii care valorifică literatura scrisă în limba română de autori basarabeni la începutul secolului XXI. Volumul dedicat poeziei, Literatura din Basarabia. Început de secol XXI. Poezia, este îngrijit de Lucia Țurcanu. Veți găsi acolo și texte de-ale mele. Țin mult la fiecare publicație în care apar. Cea mai recentă este Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste, antologator Cosmin Perța, Paralela 45, 2018. Am amânat placheta de debut din teamă să nu public ceva mediocru. E atâta literatură bună pe metru pătrat în România, că am tot amânat debutul din teamă să nu mă fac de râs. Marea mea oroare în viață este mediocritatea, alături de impostură. Acum, însă, mă simt pregătită, a sosit momentul.

Înțeleg patriotismul în cea mai frumoasă și înaltă accepțiune a sa, independent de nenumăratele forme blamabile ale populismului și naționalismului exacerbat. România are mult potențial și asta nu o spun doar eu, o spun și oameni mult mai școliți și mai influenți decât mine. Nu mi-am făcut un scop în viață să plec și să las țara asta de izbeliște unor dăncili sau dragni, care asta și așteaptă.
Cătălina Bălan, poetă

Ați practicat și practicați încă jurnalismul cultural (scrieți la Observatorul cultural și alte publicații prestigioase), ați făcut – încă de când erați minoră – și PR cultural, ocupându-vă de o editură (Casa de Pariuri Literare), de nenumărate serate și șezători culturale, acum nu mai faceți, sunteți masterand la Academia de Studii Economice și aveți serviciu la care mergeți, v-ați făcut corporatistă, încasați salariu pe card. Cum îi șade artistului printre corporatiști? Întreb pentru artiști acum: cum sunt, domnișoară, misterioșii corporatiști?

Am fost primul PR Junior din industria de carte românească. Aveam 15 ani când am început să fac PR pentru Casa de Pariuri Literare. Ce vremuri! A fost un an literar glorios pentru mine acela în care am primit de la un cristian (n.r. – nick-name-ul scriitorului și editorului Cristian Cosma) propunerea să fiu PR. Era cu câteva zile înainte de a merge la tabăra de creație literară de la Săvârșin unde, printre altele, le-am ghicit scriitorilor viitorul în palmă. Amintirile mele de atunci îmi revin în minte ca niște frânturi de film. Apropo, există și un film despre CDPL, în care apar și eu, cu mărturiile mele de junioară. Mi-a plăcut la nebunie să discut cu scriitorii pe care îi admir, să le iau interviuri, să fac lansări de carte, să moderez festivaluri literare. Am lăsat-o mai moale cu PR-ul și managementul cultural când a dat peste mine BAC-ul, apoi licența. Acum, iată, sunt în prag de dizertație. De fiecare dată când reușesc să mai scriu câte un articol pentru Observator Cultural și alte publicații, o resimt ca pe o mare victorie. Nu multă lume știe, dar, în ciuda aparențelor, eu sunt o studentă extrem de conștiincioasă. Îmi plac domeniile de studiu pe care mi l-am ales: diplomația economică și știința politică. Acum exersez diplomația corporativă în cadrul unui misterios departament de comunicare dintr-o corporație franceză. Corporatiștii sunt o specie aparte. Mi-e greu să mi-i imaginez în afara biroului, când se dezbracă de uniforma corporatistă și se îmbracă în pijama. Cred că filmele americane despre marile companii ne-au pervertit viziunea despre viața corporatistului, care de cele mai multe ori pare searbădă, plină exclusiv de stres și de nefericire. Poate că pentru mulți chiar așa și este. Eu nu mă regăsesc, din fericire, în această descriere.

Cătălina în Bucureștiul minunilor

Ați practicat în prima parte a vieții (aveți douăzeci și trei de ani, dar, orișicât, există o primă parte a vieții și la douăzeci și trei de ani) boema? Ați cunoscut-o? Cum era boema poetică bucureșteană douămiistă în cazul în care ați luat contact cu ea?

Îmi amintesc boema tinereții mele în flashuri colorate, alergând de la o lansare de carte la alta, dintr-un taxi în altul, de la un festival la un performance, de la o expoziție la un concert, iar toți prietenii mei erau poeți. Scriam în Stare de Urgență, o excepțională revistă de atitudine socio-politică, al cărei avânt a contribuit mult la Revoluția Twitter din Republica Moldova. Lansam revista în liceele bucureștene, alături de membrii redacției, eu fiind pe vremea aia în gimnaziu. Mi se părea secundar să merg la școală și pe urmă la liceu, când viața adevărată începea atunci când ieșeam din clasă. Am cunoscut boema bucureșteană douămiistă înainte să ia avânt festivalurile și întâlnirile literare așa cum le știm astăzi. Deci, boema mea a fost în liceu, ba chiar și în anii de facultate. Era fabulos să pot să mă plimb prin oraș ziua, în amiaza mare, când muritorii de rând stăteau gheboși în spatele birourilor de sticlă. Ieșeam de la cursuri la prânz și, practic, toată ziua puteam să fac tot ce-mi poftea inima. Iar inima mea înclina spre poezie contemporană, lecturi, cafele cu poeți și poete. Eram într-o continuă explorare. Bucureștiul a fost și încă mai este orașul meu boem, pe străzile căruia îmi place să mă pierd ca Alice în Țara Minunilor. Eu sunt Cătălina în Bucureștiul minunilor. Lasă-mă oriunde și o să știu să mă întorc în cartierul erou Titan, cel mai poetic dintre cartierele capitalei!

Ați studiat și dincolo de hotarele țării noastre, tocmai pe la Bordeaux, Franța. Stăpâniți tainele limbii franceze și aveți o aplecare spre internaționalism (sunteți cosmopolită), cu toate acestea iată că încă nu ați emigrat din țara noastră. Cum și de ce? Urmează? Cum vedeți dumneavoastră viitorul României?

Eu sunt francofonă, într-adevăr – vorbește-mi în franceză despre poezie sau știință politică și m-ai cucerit. N-am emigrat. În primul rând, eu m-am luptat mult ca să fiu recunoscută ca ceea ce am fost dintotdeauna: româncă. Pentru mine, cetățenia română chiar înseamnă ceva. În general, pentru românii din Basarabia, care sunt nevoiți să-și ceară înapoi cetățenia română, deși nu le-a cerut nimeni părerea atunci când le-au luat-o, noțiunile de patrie, limbă și literatură română, valori naționale etc. au altă rezonanță decât pentru românii din partea aceasta a Prutului. Cei din urmă iau toate astea for granted. Eu știu ce înseamnă să te lupți pentru identitatea ta românească, să te lupți ca să poți să vorbești în limba maternă. Înțeleg patriotismul în cea mai frumoasă și înaltă accepțiune a sa, independent de nenumăratele forme blamabile ale populismului și naționalismului exacerbat. România are mult potențial și asta nu o spun doar eu, o spun și oameni mult mai școliți și mai influenți decât mine. Nu mi-am făcut un scop în viață să plec și să las țara asta de izbeliște unor dăncili sau dragni, care asta și așteaptă. Oriunde aș ajunge în doi, cinci sau zece ani, eu știu că voi face tot ce îmi stă în putere ca să-mi ajut țara. Nu e obligatoriu să fii rezident în România ca să fii un bun patriot. Gândiți-vă la Regele Mihai, în exil. Sau la Regina Maria, în turneele ei de lobby de după Primul Război Mondial, la românii emigranți care au supraviețuit ca prin minune închisorilor comuniste și care, așa cum au putut, au susținut românii din afara granițelor țării. Cei mai mulți rămân anonimi pentru marea majoritate, așa cum e, spre exemplu Neculai Popa, care a făcut și face multe pentru basarabeni, un greco-catolic cu 6 copii și 18 nepoți, emigrat în SUA. Amintiți-vă de Constantin Brâncuși, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Neculai Constantin Munteanu, Vlad Georgescu. Amintiți-vă de Constantin Vișoianu și de Comitetul Național Român, un fel de guvern în exil pe vremea comunismului, dar și de Ion Rațiu și Uniunea Națională a Românilor Liberi. România nu e un sat fără câini. Am doza de idealism necesară cât să cred că încă se mai poate face ceva. Am destulă energie cât să încerc. Românii au demonstrat în ultimii ani că nu sunt chiar o masă amorfă. Se coagulează o societate civilă din ce în ce mai vigilentă, au început să apară lideri de mișcări sociale în care am încredere – Radu Vancu și mișcarea Vă vedem din Sibiu, de exemplu. Ceea ce uită feseniștii de dreapta și feseniștii de stânga e că în România au început să se maturizeze niște generații de tineri educați în spiritul valorilor democratice, europene. Îmi place să cred că mă număr printre aceștia. O fi, deocamdată, sistemul politic românesc capturat de o clacă provenită din tenebrele fostului regim, dar asta nu va dura la nesfârșit. România va ieși, la un moment dat, din acest hățiș.

O legendă însoțește familia dumneavoastră în care trei membri sunt poeți: cum că Florin Hălălău, poet, și Diana Iepure, poetă, ar fi vândut o mașină ca să vă luați să aveți în casă o pianină, ca să trăiți viață mic-burgheză în Titan, ca la Chișinău. Se mai cântă la pianină? Știți să interpretați? Vă întreb așa: ce ar fi viața dumneavoastră fără poezie, domnișoara Cătălina Bălăn? Detaliați.

Familia mea este una foarte boemă. Avem ritualurile noastre, micile noastre sărbători la care ținem, iar pianul este un element important al microcosmosului nostru. Acea Yamaha din lemn de cireș e cea mai frumoasă declarație de dragoste a tatei pentru mama. Într-adevăr, când tata a înțeles cât de important era pentru mama să aibă în casă o pianină, a ales să vândă în secunda doi o mașină și să-i cumpere mamei, de la magazinul Muzica, de pe Calea Victoriei, pianina pe care și-a dorit-o. La acea pianină am învățat de la mama și eu, și fratele meu, să cântăm la pian. Mama a făcut școala de muzică sovietică, are o pregătire extraordinară și, cel mai important, e o foarte bună profesoară. Eu, în schimb, nu sunt tocmai un învățăcel ideal.

Un comentariu
  1. Pingback: Diana Iepure, poetă: "Din poezie, curat, nu se poate trăi decât vreo zece zile, făcând foame și citind, citind, citind" | Ziarul Metropolis

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *