Bookaholic

În curtea unei ceainării din București, Anca Vieru își așază rucsacul mov pe spătarul scaunului. Apoi, povestește că, de obicei, preferă să-i asculte pe ceilalți și că nu vorbește cu ușurință despre viața ei personală. Poartă ochelari cu rame subțiri, are părul tuns bob și, când îi vine în gând vreo amintire care îi stârnește râsul, își dă bretonul la o parte cu inelarul. De pildă, când își aduce aminte că nu-i plăcea de nicio culoare să scrie comentarii literare pentru orele de limba română de la școală. În schimb, se pricepea la matematică. „Le dădeam apă la moară profesoarelor de română”, spune ea. „Nu le băgam în seamă, uneori nu făceam temele”. Pe una dintre ele a supărat-o pentru că a purtat în clasă cercei din bănuți de aur. „Abia îmi făcusem găuri în urechi și i-am spus că nu pot să-i scot, pentru că mi se astupă. Țineam o bentiță peste urechi, ca să nu se mai vadă cerceii”. Până când a făcut o infecție și a renunțat să-i mai ascundă.

Anca Vieru a debutat în 2015, la 54 de ani, cu volumul de proză scurtă Felii de lămâie, după ce și-a făcut curaj, căci știa că urma să afle cum primesc cronicarii și alți cititori povestirile ei. A schițat într-un carnețel primul text – a uitat despre ce – într-o cafenea, prin 2007 sau 2008, când a avut câteva ore libere după jobul de la Ambasada Canadei, unde e și astăzi angajată pe plan local. Până atunci, citise cu atenție beletristică și rămăsese oarecum descurajată din cauză că frazele ei nu aveau fiorul poetic pe care îl căutau profesoarele de limba română în compuneri. Crede că nevoia de a relata a apărut în urma întâmplărilor ce i-au atras atenția de-a lungul timpului și din dorința de a le păstra sub forma cuvintelor. S-a apucat la un moment dat de un roman, dar s-a oprit după ce a comandat cărți de scriere creativă de pe Amazon. Pe măsură ce citea, își dădea seama de greșelile pe care nu le evitase: „În ce privește acel point of view, parcă făceam ping-pong între personaje. Pe aceeași pagină erau toate punctele de vedere. Am zis că poate e bine să mă gândesc întâi la ceva mai scurt, am scris niște povestiri, m-am mai întors și la roman. Intrasem într-o fundătură. Îmi lipsea feedback-ul”. L-a primit în 2012, la un curs de creative writing organizat de Revista de Povestiri și ținut de scriitorii Florin Iaru și Marius Chivu. Ei au sfătuit-o să publice, ceea ce a făcut după ce a finisat textele pe care le avea în sertar și după redactarea unora noi precum „Zâni și iubi” și „Ochiul de iepure”.

***

Născută pe 25 octombrie 1960, Anca Vieru a copilărit și în București, și la bunici, la Brașov, unde ajungea cu trenul. Mama ei lucra la o bibliotecă, era absolventă de Istorie, iar tatăl era inginer geolog. Cu el are legătură o pățanie de demult, care i-a rămas întipărită în memorie. Într-o zi din 1968, anul în care trupele Pactului de la Varșovia – printre ele și din Uniunea Sovietică –, au invadat Cehoslovacia, pentru că nu avea cu cine să o lase acasă, a luat-o cu el la un birou, să-i dea datele unui ofițer. Era mai degrabă o activitate de actualizare a informațiilor, nimic îngrijorător. „Aveam 8 ani, bunicii ascultau Radio Europa Liberă și auzisem vag niște lucruri. Nu știu cât înțelesesem”, spune Anca Vieru. „La un moment dat, s-a auzit o bufnitură și am întrebat: «Aoleu, au venit și la noi rușii?». Lui tata îi venea să intre în pământ, iar ofițerul a zis: «Plecați repede de aici, mă fac că n-aud»”.

Zece ani mai târziu, Anca Vieru termina Liceul „Ion Creangă”, la profilul matematică-fizică. Atunci i-a trecut prin minte să dea admitere la Facultatea de Matematică, dar i se părea dificil să se descurce după absolvire, mai ales dacă ar fi fost repartizată la țară. „Simțeam că nu aveam vocație de profesor, chiar dacă îmi plăcea să lucrez cu cifrele”. Până la urmă, a ales Politehnica și s-a înscris la Facultatea de Energetică, unde a fost prima pe lista studentelor. Tabelul cu studenții admiși era separat, că ei aveau să înceapă cursurile după un an de armată. La Politehnică l-a cunoscut și pe actualul ei soț, dar nu s-au mutat împreună până când nu s-au căsătorit. Cât au fost studenți, era complicat să găsească locuri de muncă, astfel încât să reușească să se întrețină singuri; mai dădeau când și când meditații la matematică. După cei cinci ani de studii, ea s-a angajat la un institut de cercetări energetice, ICEMENERG, și a rămas până în ’88. Atunci s-a mutat la Institutul de Studii și Proiectări pentru Îmbunătățiri Funciare.

În 2013, cu soțul ei. Fotografii din arhiva Ancăi Vieru

Înainte de Revoluție, prin excursiile organizate de Biroul de Turism pentru Tineret, a vizitat cu soțul ei, printre altele, Moscova, Leningrad – astăzi Sankt Petersburg – și Dresda. De acolo a fugit o româncă din grupul lor, cu toate că participanții erau supravegheați permanent. Din moment ce nu cunoșteau pe nimeni în afara țării, ei doi nu-și făcuseră planuri să părăsească România. „Mi se părea de speriat să pleci fără să-ți aranjezi ceva înainte”, spune Anca Vieru. „Mulți care plecau aveau o cunoștință, știau unde o să doarmă”. Însă, până la urmă, a devenit și ea suspectă. Într-una dintre zilele petrecute în Dresda, a luat cu soțul ei trenul spre orașul Meissen, aflat la vreo 22 de kilometri distanță, căci auzise că era impresionant. Nu s-au întors la timp la cină, iar când au revenit în cameră, un responsabil de grup i-a luat la întrebări.

***

Pe 21 decembrie 1989, ea nu a ieșit în Piața Universității, însă, în seara următoare, își amintește că doi colegi au intrat într-o librărie aflată vizavi de locul de muncă și că au rupt „operele lui Nicolae Ceaușescu”. Ca mulți alții, Anca Vieru se aștepta ca după Revoluție să meargă lucrurile mai bine în România, așteptare care izvora dintr-o „naivitate colectivă”. În iarna lui 1990, unii colegi de-ai ei erau nedumeriți în legătură cu activitatea Frontului Salvării Naționale (FSN), partid politic al cărui președinte era Ion Iliescu, până într-o zi, când un coleg i-a întrebat pe mai mulți: „Voi ați trecut prin centru? Ați văzut clădirea CC-ului? (n.r. – Comitetul Central al PCR) N-ați văzut că balconul ăla, unde apăruse Iliescu, avea puține urme de gloanțe, pe când Biblioteca Națională a fost ciuruită?”. În ce privea raportarea la FSN, Anca Vieru observa atunci că apropiații și cunoștințele aveau păreri diferite. „S-au despărțit familii. Era o nebunie, cum a început să fie și acum. De asta spun că pare că suntem într-o buclă. E tot așa: o ură între cele două tabere. O lipsă de înțelegere”. Era o Românie la fel de divizată ca cea din luna octombrie a acestui an, când a fost referendumul pentru redefinirea familiei în Constituție, cu scopul de a limita definiţia familiei la căsătoria între un bărbat și o femeie. De data asta, Anca Vieru n-a votat, deși, în general, alege să își exprime opțiunile politice. „Am boicotat pentru că nu mi se pare normal să fie îngrădite drepturile unor oameni”.

O fotografie făcută acum 19 ani

După ’90, voia mai degrabă să lucreze în informatică. A dat testele la o astfel de firmă, însă n-au selectat-o și, la scurtă vreme după aceea, a găsit postul de la Ambasada Canadei, unde a rămas până astăzi. Între timp, a terminat și un master în comunicare managerială la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, pentru că a simțit că mai avea nevoie de o pregătire, dincolo de cea de la Politehnică.

***

La prima lansare de carte, a Feliilor de lămâie, la Librăria Humanitas Cișmigiu din București, a avut emoții, mai ales că a venit o grămadă de lume, chiar foști colegi cu care nu mai vorbise de mulți ani. Apoi, unii cititori au felicitat-o pentru povestiri și i-au trimis fotografii cu volumul din diverse locuri, iar alții i-au scris că nu i-a atras cartea. „E normal, nu are cum să le placă tuturor. Dar un volum de povestiri e mai norocos, pentru că fiecare poate să găsească un text care să-i placă. În cazul unui roman, dacă nu te atrage subiectul…”. Cum s-a întâmplat cu Spulberatic, pe care l-a publicat anul acesta, tot la editura Polirom. Au venit reacții pozitive, dar și negative, în mare măsură pentru că abordează perioada comunistă. Chiar a citit un comentariu pe un blog, în care cineva menționa că de-asta i-a dat doar trei steluțe pe Goodreads: pentru că ar fi „un subiect saturat”. Însă mai importante decât perioada sunt personajele, spune Anca Vieru, și cum trăiau ele atunci.

Toamna lui ’89 îi rămăsese în memorie ca o sumă de momente parcă fără legătură între ele, în care colegii (cu o singură excepție) erau siluete lipsite de consistență, ca niște imagini de film pe care nu se străduise să le rețină. Septembrie se derulase după tiparul cunoscut al anilor trecuți. Oamenii stăteau la cozi la zarzavaturi, se întorceau acasă cu sacoșele din care se revărsau vinete, roșii, castraveți, apoi începeau prepararea conservelor pentru iarnă. (…)
Au venit apoi zile agitate și tulburi, cu speranțe și spaime. Revoluția, cu entuziasmul nebun când a căzut Ceaușescu și cu groaza de după, când teroriștii pândeau de peste tot, deși nimeni nu-i vedea, când gloanețele loveau de oriunde, iar un covor bătut înainte de Crăciun dădea palpitații tuturor.

În general, simte că i se potrivește ritmul lent de lucru; în timpul săptămânii scrie puțin sau mai face muncă de cercetare seara, după serviciu. O singură dată și-a luat o săptămână de vacanță doar pentru redactare, când nu mai avea mult până la finalizarea romanului Spulberatic, căci avea impresia că bătea pasul pe loc.

Și deja a dat o sumedenie de amănunte despre viața personală și profesională: „Cred că n-am mai vorbit niciodată atât de mult”, spune ea. La plecare, ia rucsacul mov de pe spătarul scaunului, îl pune pe umărul stâng și se îndepărtează fără grabă.