Înainte să moară Brejnev, de Iulian Ciocan, e o carte perfectă cu care să începi să înţelegi cîte ceva despre literatura de peste Prut: e ironică şi realistă, e şi tandră şi un pic tristă, iar tonul,  un amestec de candoare şi amărăciune, vorbeşte despre lumea din Republica Moldova, cea de dinainte de căderea comunismului.

Unul dintre motivele tari pentru care cartea asta s-a lipit de mine a fost forţa cu care a reuşit să-mi dea imaginea unui loc, cu un aer cu totul aparte, diferit şi în acelaşi timp foarte familiar: orăşele moldoveneşti golaşe, cu o atmosferă dezolantă, dar în care un orizont de aşteptare e încă posibil; mici melodrame, tratate cu tot ce trebuie ca să nu pară nici kitschoase, nici deprimante de moarte; poveşti de viaţă din lumea măruntă a unor funcţionari, locuitori în cămine de familişti, a unor veterani decrepiţi, rămaşi în timpul lor de glorie, a unor copii îngrămădiţi într-o sală de clasă comunistă, a unor sufragerii cu mobile lucioase, unde se serveşte supă, duminica la prînz. Cum spuneam, familiar!

E un roman, dar capitolele pot sta liniştit în picioare ca povestiri, şi modul în care ele comunică în economia cărţii are mai puţin a face cu logica cronologică, sau cu porţionarea suspansului. Vizate sînt lucruri mai subtile, simetrii care urmăresc efecte de stare, şi nu descoperiri legate de acţiunea propriu zisă. Ce le uneşte e lumea în care creşte copilul Iulian, alter-ego al scriitorului, şi episoade aparent banale, care aduc în cursul acţiunii fel  de fel de personaje şi de poveşti, altfel destul de pestriţe.

Preferata mea e, recunosc, Sosirea lui Grişa Furdui, un scurt-metraj şi comic şi trist cu  un provincial copleşit total de contactul cu oraşul, aici Chişinău. Cu pantofii lui scîlciaţi, amuşinînd urbea de sub mustăţile repede pleoştite, vine în vizită la verişorul Ionel Pîslari (familist cu probleme conjugale) care trăieşte înghesuit cu toţi ai lui într-o cămăruţă de 13 metri pătraţi. Lui Grişa i se pare lux. La fel mersul la toaleta comună, care, lucru mare, nu e în fundul curţii, dusul la cofetărie sau la filmul indian cu eroi de neînfrînt etc.

Dar nu pentru facilităţile traiului la căminul de familişti venise el la Chişinău; Grişa execută partitura nepoftitul de la sat, peste verişorul mai căpătuit, pentru că avea nevoie de consultanţă într-o problema de stil: vrea să-şi ia palton nou de la Univermag şi-i cere verişorului ajutorul:

Vreu să mă ajuţi să aleg paltonul, măi Vanea, că eşti gospodar la oraş, eşti priceput, iar eu îs prima oară la Chişinău. Nu ştiu ni’că!

Cele 157 de ruble şi 50 de copeici numai pe palton nu s-au dus pînă cînd a plecat Grişa din Chişinău înapoi la el la Tîrşiţei! Iar şocurile culturale pe care eroul le trăieşte în scurta lui descindere în capitală merită savurate pe îndelete. Decupez o imagine, cu titlul  de trailer pentru întreaga bucată:

Dintr-o dată oraşul i se înfăţişă în toată splendoarea, copleşindu-l, scoţîndu-i în relief ignoranţa bucolică. Deschise ochii mari: pe drumul asfaltat –de-a lungul căruia se înşiaru, de o parte şi alta, blocuri de locuinţe, alimentare, chioşcuri, cabine telefonice, automate cu apă gazoasă – trecea un alai nesfîrşit de troleibuze, autobuze, Jiguliuri, Moskviciuri şi Volgi graţioase.

Îi reveni în minte imaginea căruţelor huruitoare din Tîrşiţei. Mai existau în sat, ce-i drept, nişte tractoare care împrăştiau întruna un fum negru-înecăcios şi două Zaporojeţuri rablagite cu care se plimbau preşedintele Sovietului sătesc şi directorul firmei de vaci. (…) Holbîndu-se la automobilele care se ţineau lanţ, îi veni în minte poezia declamată de un scriitor al poporului care vizitase odată ferma de vaci din Tîrşiţei:

De la cocioabe oarbe, zgribulite

La sputnici şi palate de cristal.

Avînt

De la cotiga scîrţîindă

La agregate de sute de cai putere.

Nu doar umorul face mulţi bani în această foarte subţire, dar foarte bună carte a lui Iulian Ciocan. Sînt episoade – capitole de roman sau, cum spuneam, bucăţi compatibile cu lectura separată – cu încărcătură sufletească densă, cu nuanţe amestecate, cu un delicios mixaj de nostalgie şi (auto)băşcălie sau, pur şi simplu, cu complicaţii sufleteşti (atît de ruseşti!).

Aşa e Necrolog,  povestea plină de regrete a unui activist de partid care, aflînd de moartea unei iubite din tinereţe, îşi derulează filmul parvenirii pînă către anii în care luase acele decizii sulfuroase care să-i înlesnească ascensiunea socială şi, implicit, un mod de trai comod, „reuşite“ pe care acum le simte goale şi fără rost. Tot cu un ameste de tristeţe, absurd şi comic à la  Harms e povestită moartea unei gospodine excedată de sacoşele cu gogoşari, victimă a unui accident de macara, şi a bietului soţ care tot bate (în zadar) pe la fel de fel de porţi să găsească un vinovat pentru neglijenţa de pe şantier.

Cartea are aproape 200 de pagini care nu abuzează de timpul tău şi nu te înşeală cu trucuri facile, cu paragrafe moarte sau cu încercări la limita lizibilităţii. Ce oferă e un realism citeţ,  bine combinat cu ironii, cu autoironii şi puneri în contrast care servesc foarte bine portretului de grup cu comunişti de peste Prut şi garantează reprize (spumoase!) de citit fără poticneli. Foarte interesant e de văzut cum iese şi istoria din combinaţia asta, e ceva foarte kurtvonnegutian, dacă mi se permite aşa o exprimare. Personal, voi urmări fenomenul şi pe  mai departe!

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *