Nu mai deschisesem de o bună bucată de timp o carte de Palahniuk şi uitasem cât de razna poate să fie. În cazul romanului Blestemaţi – Damned, din 2011, publicat şi de Polirom în 2012, razna e aproape un eufemism.
Dacă în recenzia de acum câteva zile vorbeam despre o autoare care ia voce de bărbat, în Damned Palahniuk are voce de fată. Mai precis, de o fată de 13 ani, grasă, ochelaristă şi… moartă.
Inutil să mai precizez că nu îi iese deloc – rolul, adică -, dar nici nu se străduieşte vreun moment. Personajul lui are ceva de spus, apăsat şi retoric, şi va spune orice vârstă ar avea şi oricât de mort ar fi.
În cazul lui Madison Desert Flower Rosa Parks Coyote Trickster Spencer – foarte mort, dar aşa cum bănuiaţi, există viaţă şi după moarte. Sus sau jos. Depinde doar de ce faceţi aici, pe pământ, ca să ajungeţi să păpaţi îngheţată in lounge-ul VIP din rai cu Harriet Beecher Stowe sau Mahatma Gandhi, ori, dimpotrivă, să vă scoateţi ochii pentru un Kinder Pingui cu Marilyn Monroe, jos, in iad, unde e toată lumea bună.
Şi de la Maddy inveţi, slavă domnului – pardon, iar am zis cuvantul ăla – exact ce să faci ca să îţi asiguri un loc in iad, ba chiar si cu ce accesorii să mori, ca să îţi asiguri un confort minim pe lumea ailaltă.
Probabil sună deja a comedie (şi da, ar ieşi din romanul ăsta frumuseţe de comedie horror), dar să nu uităm că e scris de Palahniuk, pe care îl iubim cu toţii, dar să fim serioşi, omul e dus cu pluta.
Sinceră să fiu, nu mi-am imaginat niciodată cum arată iadul, însă varianta lui Palahniuk din Blestemaţi e mult mai credibilă decât chiar şi picturile lui Bosch.
În iad ajung mătreaţa, secreţiile, excreţiile, unghiile tăiate, avortonii, câinii putrezi, transpiraţia, sperma irosită şi sticla spartă. N-au wi-fi, dar dacă te mai sună vreodată cineva acasă să te întrebe ce părere ai despre câteva mărci de apa plată sau iaurt cu fructe, să ştii că din iad sună, de la call center.
Dacă sughiţi, ai gaze, ti se mişcă perdeaua sau ţi-a rămas în cap vreun cântec dintr-ăla imposibil (cum ar fi genericul de la farmaciile Catena), tot de la lumea ailaltă ţi se trage.
Cumva-cumva, tot reuşesc s-o dau pe glumă. Asta pentru că de mult timp nu mi s-a mai întâmplat să dau deoparte o carte în timp ce mănânc şi încă încerc sa pun scenele respective care mi-au întors stomacul pe dos pe raftul de accesat când creierul meu o avea nevoie de vreun coşmar ca la carte.
Palahniuk însuşi îşi caracterizează romanul ca fiind o încrucişare între Shawshank Redemption şi The Lovely Bones, crescută de Judy Blume (autoare de cărţi pentru adolescenţi, al cărei titlu, Are you there God? It’s me, Margaret, e parafrazat de Palahniuk la începutul fiecărui capitol in Are you there, Satan? It’s me, Madison).
Mai adaugă la asta [atenţie, urmeză mici spoilere] şi un pic din aventurile erotice ale lui Gulliver in ţara Brobdingnagelor, pune-i în roluri de figuraţie pe Hitler (a cărui mustaţă se va legăna sub formă de scalp la cureaua fetiţei de 13 ani care ajunge să conducă iadul) sau chiar pe Vlad Ţepeş, de la care Madison ia ca pradă de război un pumnal, o clică de cavaleri corupţi şi un cufăr plin ochi cu bomboane cu nuga şi incepi să-ţi faci o idee cam ce tablou grotesc pictează Palahniuk în ultimul său roman.
Cartea Blestemaţi a lui Chuck Palahniuk se găseşte la Polirom (30 de lei, 280 de pagini) în traducerea – neinspirată de multe ori – a lui Vlad Pojoga, care citeşte cu siguranţă mult în engleză, dar nu prea vorbeşte în limba română. Palahniuk e savuros în engleză, dar varianta asta în română, preocupată să traducă cuvintele, a uitat să mai citească şi sensurile.
Câteva exemple:
– my infantile slaps and girlish pokes / palmele mele infantile şi bobârnacele de puicuţă – pagina 227
– Who I am now, however, I tell them to cry me a stinking shit river… / Eu de acum, însă, le spun să îmi plângă un râu împuţit de căcat… – pagina 232
– I’ve ordered them to capture and paint all the noxious bats of Hell red and blue, to pass for cardinals and bluebirds / le-am ordonat să prindă şi să coloreze toţi liliecii din iad în roşu şi albastru, să pară păsări albastre* şi păsări cardinal – pagina 239
*bluebird s-ar traduce prin muscar albastru, nu prin pasăre albastră.
O ultimă precizare, tot referitoare la exemplarul în limba română. Pe vremuri exista frumosul obicei al notelor de subsol cu explicaţii, semnate tot de traducător. Ce s-a ales oare de el? Să dai cu tunul şi nu mai găseşti aşa ceva, iar în demonologia asta de carte, zău dacă nu simţi nevoia unor trimiteri la o enciclopedie. Ne-am lenevit, clar. Cu Wikipedia la doi paşi, noi mai avem pretenţia să ni se explice totul în cărţi…
