Era, pe vremuri, o obsesie de-a mea să-i întreb pe adulții din jur: Tu ai citit asta? Ți-a plăcut? Și nici măcar nu știu de ce – pentru că singurul răspuns pe care îl primeam era: Da, dar nu mai țin minte mare lucru din ea. Am citit-o demult. Nu înțelegeam – cum poți să citești ceva și să uiți ce ai citit. Să uiți numele autorilor, numele personajelor, cum să uiți de ce ți-a plăcut o carte?

Și iată cum, de câteva săptămâni, încerc să-mi amintesc conținutul măcar unei singure povestiri din Zburătorii Nopții a lui George R. R. Martin. A fost cartea care m-a făcut să mă îndrăgostesc de Martin cu mult înainte să fi auzit măcar de A Song of Ice and Fire. Aveam vreo 14 ani când am citit-o – și tot ce-mi vine în cap sunt fragmente, imagini disparate, ceva cu niște mânuitori de cadavre, un cântec pentru Lya, o navă ucigașă.

În schimb, peste toate răsună încă Only When I Lose Myself de la Depeche Mode și Early Morning de la A-HA, și imaginea patului în care citeam cartea, întinsă pe burtă. Lumina, modelul cearșafurilor, carcasa unui walkman produs de o firmă obscură, felul în care îmi înfășuram cablul de la căști pe degetul arătător.

Se poate ca Pianul Mecanic al lui Vonnegut să-mi fi plăcut. Parcă așa îmi amintesc – însă mai clar decât revolta oamenilor înlocuiți de mașini mi-e copacul în care stăteam când citeam cartea, al treilea măr de pe răzorul din dreapta din grădina bunicii mele. Din când în când, imi amorțea spatele pe care îl sprijineam de o crangă noduroasă și traversată de furnici, și mă enerva îngrozitor că trebuia să țin cartea cu ambele mâini ca să nu se închidă.

Ivanhoe de Walter Scott am terminat-o pe pragul casei bunicii, în niște zile încinse de vară, când până după-amiază nu puteai să citești nicicum: când erai cu fața spre soare, trebuia să închizi ochii. Când erai cu spatele, paginile cărții reflectau atât de puternic lumina, că abia distingeai literele.

Pan Wolodyjowski am citit-o pe jos, stând pe burtă, la mine în dormitor, cu veioza aprinsă lângă piciorul patului. Ascultam Dancing On The Ceiling, I Want To Be With You Everywhere (de la Fleetwood Mac) și More Than Words la un radio. Și acum mai simt mâncărimea de pe coate – era de la covor – însă despre carte n-aș putea să vă spun decât că nu mi-a plăcut deloc, deloc finalul. Iar când am terminat Pe aripile vântului, m-am supărat atât de tare, că m-am plimbat cu bicicleta prin oraș vreo două ore gândindu-mă numai la cum mi-aș fi dorit eu sa se termine.

Când am citit Dragoste în vremea holerei eram în mașină, între Hamburg și Amsterdam. O piatră pe cer, a doua carte din seria Imperiului a lui Asimov, am citit-o așteptând să intru la dentist. Pe Ursula K. Le Guin am cunoscut-o în trenul dintre Selly Oak și centrul Birmingham-ului, în porții de câte douăzeci de minute – și o să îmi amintesc pentru totdeauna mirosurile, frigul, controlorii, doi bețivi care au poștit o țigară și au scăpat fără amendă, ziarele aruncate pe scaunele goale din jurul meu. Cartea însă – e posibil s-o uit în curând.

Așa că deja îmi imaginez momentul în care copiii mei or să mă întrebe dacă am citit asta sau asta, și-o să le spun da, dar nu mai țin mine despre ce era vorba în ea. Sau poate, cine știe, când o sa fiu de vârsta alor mei o să găsesc totuși timpul și răbdarea să trec din nou prin ele.

Cine crede c-o să se întâmple asta, să treacă la capitolul următor, pentru recitiri.

Noi restul, măcar o să rămânem mereu cu nostalgiile.

12 comentarii
  1. AvatarAlina

    Iata cum defineste Mircea Eliade “Arta si tehnica lecturii” (fragment din “Taina Indiei”

    “Marea problemă a lecturii ramâne, fireşte, asimilarea cărţilor citite. Sunt oameni care, citind, asimilează atât de personal substanţa cărţii, încât nu o mai memorează, nu reţin nici amănunte, nici schema generală. Îşi amintesc de o carte ca de o melodie; păstrează numai starea sufletească provocată sau precipitată de lectură. Alţi oameni, citesc şi reţin; nu e vorba de memoria lor, de virtutea de înregistrare a episoadelor şi a personajelor, ci de bucuria pe care au descoperit-o în materia cărţilor citite, de putinţa păstrării acestei bucurii. Cunosc lectori prodigioşi, care nu pot vorbi decât foarte vag, foarte general, despre cărţile citite. Şi sunt alţi cititori care cunosc mai puţin o carte, şi care totuşi pot spune lucruri admirabile despre această carte, memorează şi comentează cu o adresă uimitoare. Speciile acestea de cititori nu trebuie confundate. Noi apreciem, e drept, pe aceia care au memoria vie a cărţilor, care ne pot vorbi despre autorii favoriţi, pot cita copios pasaje întregi şi întreprind oricând exceze. Dar nu e mai puţin adevărat că cei mai preţioşi cititori sunt aceia care uită cărţile, care asimilează atât de personal gândurile sau emoţiile autorilor citiţi, încât nici nu-şi mai amintesc de unde le-au luat. Asemenea cititori izbutesc să transforme funcţia aceasta dificilă a lecturii într-o funcţie organică, naturală, imitând gestul naturii, căci, după cum se ştie, natura nu păstrează niciodată contururile şi formele obiectelor asimilate, memoria lor, ci transforma necontenit substanţa. () Într-adevăr, poţi uita toţi anii şi toţi domnii istoriei, toate bătăliile şi toate cuceririle ei dacă ai citit odată o istorie universală, îţi ramâne o viziune precisă a mersului omenirii, a tragediei şi a demnităţii omului, şi această viziune greu de exprimat şi greu de formulat este o experienţă personală a cărei valoare şi adâncime nu o mai poate nimic suprima.”

    Reply
  2. AvatarLaura

    Alina,excelent reply. N – as fi avut rabdare sa gasesc citatul . Poate si pentru ca nu imi mai aminteam decat vag de unde e 🙂

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *