
Era, pe vremuri, o obsesie de-a mea să-i întreb pe adulții din jur: Tu ai citit asta? Ți-a plăcut? Și nici măcar nu știu de ce – pentru că singurul răspuns pe care îl primeam era: Da, dar nu mai țin minte mare lucru din ea. Am citit-o demult. Nu înțelegeam – cum poți să citești ceva și să uiți ce ai citit. Să uiți numele autorilor, numele personajelor, cum să uiți de ce ți-a plăcut o carte?
Și iată cum, de câteva săptămâni, încerc să-mi amintesc conținutul măcar unei singure povestiri din Zburătorii Nopții a lui George R. R. Martin. A fost cartea care m-a făcut să mă îndrăgostesc de Martin cu mult înainte să fi auzit măcar de A Song of Ice and Fire. Aveam vreo 14 ani când am citit-o – și tot ce-mi vine în cap sunt fragmente, imagini disparate, ceva cu niște mânuitori de cadavre, un cântec pentru Lya, o navă ucigașă.
În schimb, peste toate răsună încă Only When I Lose Myself de la Depeche Mode și Early Morning de la A-HA, și imaginea patului în care citeam cartea, întinsă pe burtă. Lumina, modelul cearșafurilor, carcasa unui walkman produs de o firmă obscură, felul în care îmi înfășuram cablul de la căști pe degetul arătător.
Se poate ca Pianul Mecanic al lui Vonnegut să-mi fi plăcut. Parcă așa îmi amintesc – însă mai clar decât revolta oamenilor înlocuiți de mașini mi-e copacul în care stăteam când citeam cartea, al treilea măr de pe răzorul din dreapta din grădina bunicii mele. Din când în când, imi amorțea spatele pe care îl sprijineam de o crangă noduroasă și traversată de furnici, și mă enerva îngrozitor că trebuia să țin cartea cu ambele mâini ca să nu se închidă.
Ivanhoe de Walter Scott am terminat-o pe pragul casei bunicii, în niște zile încinse de vară, când până după-amiază nu puteai să citești nicicum: când erai cu fața spre soare, trebuia să închizi ochii. Când erai cu spatele, paginile cărții reflectau atât de puternic lumina, că abia distingeai literele.
Pan Wolodyjowski am citit-o pe jos, stând pe burtă, la mine în dormitor, cu veioza aprinsă lângă piciorul patului. Ascultam Dancing On The Ceiling, I Want To Be With You Everywhere (de la Fleetwood Mac) și More Than Words la un radio. Și acum mai simt mâncărimea de pe coate – era de la covor – însă despre carte n-aș putea să vă spun decât că nu mi-a plăcut deloc, deloc finalul. Iar când am terminat Pe aripile vântului, m-am supărat atât de tare, că m-am plimbat cu bicicleta prin oraș vreo două ore gândindu-mă numai la cum mi-aș fi dorit eu sa se termine.
Când am citit Dragoste în vremea holerei eram în mașină, între Hamburg și Amsterdam. O piatră pe cer, a doua carte din seria Imperiului a lui Asimov, am citit-o așteptând să intru la dentist. Pe Ursula K. Le Guin am cunoscut-o în trenul dintre Selly Oak și centrul Birmingham-ului, în porții de câte douăzeci de minute – și o să îmi amintesc pentru totdeauna mirosurile, frigul, controlorii, doi bețivi care au poștit o țigară și au scăpat fără amendă, ziarele aruncate pe scaunele goale din jurul meu. Cartea însă – e posibil s-o uit în curând.
Așa că deja îmi imaginez momentul în care copiii mei or să mă întrebe dacă am citit asta sau asta, și-o să le spun da, dar nu mai țin mine despre ce era vorba în ea. Sau poate, cine știe, când o sa fiu de vârsta alor mei o să găsesc totuși timpul și răbdarea să trec din nou prin ele.
Cine crede c-o să se întâmple asta, să treacă la capitolul următor, pentru recitiri.
Noi restul, măcar o să rămânem mereu cu nostalgiile.

Foarte frumos, mulțumesc. Mi-am amintit și eu de faptul că uit. Doar că eu uit mai rar cărțile care mi-au plăcut, cât le uit titlurile sau autorii… Situația e mai tristă în cazul meu, întrucât cu greu mai descopăr ce ar trebui să recitesc.
Eu obisnuiam sa ma supar si sa ma enervez ori de cate ori nu reuseam sa imi amintesc numele unei carti pe care am vrut sa o recomand unei prietene. Asa ca am hotarat anul trecut sa imi scriu din memorie titlurile tuturor cartilor pen care le-am citit (sau cel putin pe cele pe care mi le aminteam). Acum imi notez titlul fiecarei carti pe care o citesc si autorul imediat ce o termin. Despre cartile care imi plac foarte mult uneori scriu intr-o agenda , alteori transcriu pasaje. Un lucru stiu sigur , nu citesc cartile care nu ma atrag in primele …. 30 de pagini, asa ca stiu intotdeauna daca am citit o carte ca mi-a placut. Felicitari pentru articolul interesant pe care l-ai scris si care m-a invaluit intr-o mutenie nostalgica la ora de informatica. La cat mai multa inspiratie! 🙂
Eu uit foarte repede detalii din cartile pe care le citesc. Imi raman insa extrem de puternice senzatiile pe car ele-am avut cand am citit, emotiile. Nu mai stiu cum se numeste x personaj sau ce s-a intamplat intr-o anumita situatie, dar stiu foarte clar ce am simtit cand am citit cartea. Si, de multe ori, imi amintesc spontan de carti pornind de la lucruri ce se leaga de ele, adica o melodie pe care o ascultam, ceva ce zicea bunica-mea din cealalta camera in timp ce citeam, un gust etc. Probabil ca e si asta un tip de lectura, senzorial.
Şi-mi aminteşti de motivul pentru care mi-am făcut blog: pentru că citeam şi uitam, pentru că vedeam filme şi le uitam…am vrut să strâng la un loc tot ce nu vreau să uit, toate momentele prilejuite de lecturi, de filme şi nu numai 🙂
Ca si tine si Cristina, eu imi aduc aminte senzatii sau scene. N-as putea sa iti spun cum il chema pe personajul principal, dar tin minte unde eram cand am citit cartea si pot sa-mi imaginez la perfectie locul in care avea loc punctul culminant 😀 (Initiativa mea cu recenziile sau macar cu notatul titlurilor si autorilor a esuat, din pacate…)
Cred ca nu tin minte cum au fost unele carti pe care le-am citit din simplul motiv ca le-am savurat si trait in clipele alea. Anumite carti mi se lipesc suflet, le citesc si recitesc, in timp ce altele raman simple placeri de moment 😀
Pingback: In a Bell Jar « Bookaholic
Pingback: Cărți în .com/.co.uk (9-17 noiembrie) « Bookaholic
Pingback: Cărţile groase care nu-mi ies din cap « Bookaholic
Pingback: De capă, de spadă și de topor « Bookaholic