
Miercuri, 18 mai, am mers la Librăria Humanitas de la Cișmigiu pentru a-l vedea și a-l asculta pe Alessandro Baricco, unul dintre cei mai apreciați scriitori italieni contemporani, ale cărui cărți au fost traduse în peste 40 de țări. Tot atunci a avut loc lansarea celui mai recent roman al lui Baricco, Mireasa tânără, apărut la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Gabrielei Lungu. A fost o seară magică, plină de râsete și de povești, care mi-a stârnit dorința să revin la cărțile lui Baricco.
Alessandro Baricco are un șarm aparte și un har de povestitor cum rar am întâlnit. Nu a fost doar efectul produs de limba italiană, cu muzicalitatea ei încântătoare, ci un cumul de gesturi, expresii, mimici și tonalități, alături de lucrurile despre care ne-a vorbit scriitorul, alternând glumele cu istoriile mai profunde, mereu atent la starea de spirit a audienței sale. Când discuțiile luau o turnură prea serioasă, autorul relaxa atmosfera prin remarci amuzante și afirmații bombastice, vădit exagerate, iar hohotele de râs se porneau întotdeauna înainte ca Oana Boşca-Mălin să traducă cele spuse de autor – aproape toți cei prezenți înțelegeau italiana, ceea ce nu mă miră deloc.
Cât despre audiență, mie mi-a dat impresia că a fost fermecată de șarmul și de elocința scriitorului italian. M-am uitat la un moment dat în jurul meu și am văzut că toată lumea zâmbea, cu frunțile descrețite, acaparată de cuvintele murmurate sau declamate. Fetele îl sorbeau din ochi pe Baricco, prietena cu care eram a exclamat „Doamne, ce bărbat!” și cred că un fior a traversat sala când autorul a început să vorbească, cu intonații senzuale, despre dragoste. Cu toatele – măritate, nemăritate – am înghițit în sec și am oftat visătoare în forul interior.
Însă, dincolo de farmecul personal și o senzualitate care nu poate trece neobservată, Baricco este, înainte de toate, un mare scriitor și un om care s-a implicat în multe acțiuni culturale menite să aducă literatura aproape de oameni. După cum am aflat de la Denisa Comănescu, moderatoarea evenimentului, Alessandro Baricco a reușit să facă în Italia ceea ce nu a reușit niciun alt scriitor contemporan: o serie de spectacole prin care a convins publicul italian – mai cu seamă cel tânăr – să citească, repovestind Iliada lui Homer și Moby Dick al lui Herman Melville. La mijlocul anilor ’90, a realizat emisiuni televizate de poezie comentată, prin care a deschis gustul publicului larg pentru poezia contemporană, iar în prezent filmează spectacole culturale în marile situri arheologice din Roma, ca un demers de atragere a lumii către literatură.
Invitații serii au vorbit, pe rând, despre Alessandro Baricco și romanul Mireasa tânără, însă subiectele de discuție nu s-au oprit aici. Cătălin Ştefănescu a dat naștere unei dezbateri spontane pe marginea unei alăturări de cuvinte care îl nedumerise, găsite în paginile romanului City: sintagma „intelectual onest”, pe care Baricco o consideră un oximoron. Scriitorul italian a spus că, într-adevăr, este de părere că onestitatea intelectuală este unul dintre cele mai dificile lucruri din lume, la fel cum este cazul unui soț fidel – nu e vina intelectualului sau a soțului, desigur, dar lumea este făcută în felul acesta.
„Lumea intelectualilor e o lume care conține lucruri minunate, inteligențe remarcabile, oameni de o intensitate incredibilă, dar, în esență, nu este o lume autentică, onestă. Ar trebui să fii foarte tăcut, foarte rezervat, și abia atunci poți să ai o prezență onestă. Altfel, totul se confundă cu un circ, cu un bordel – într-un mod fascinant, de altfel”, a spus Baricco. În discuție a intervenit și Gabriel Liiceanu, care a vorbit despre onestitate în viziunea lui Schopenhauer, Kierkegaard, Cioran, Kant și Paul Johnson, care spunea că întreg secolul XX are două figuri tutelare: una a intelectualului profund onest – Freud – și una a intelectualului profund onest – Einstein. După ce Baricco a admis că sunt cazuri particulare, fără a reprezenta însă regula lumii noastre, autorul a simțit că starea de spirit devenise prea serioasă în librărie și a înviorat atmosfera cu câteva istorioare amuzante.
Baricco ne-a povestit despre reacția mamei lui, în vârstă de 83 de ani, după ce a citit Mireasa tânără: „Ma così bello, questo libro, così bello… Perché però poi hai messo tutte quelle scene, così tristi?” (Este așa de frumoasă cartea asta… Dar de ce ai pus apoi toate scenele acelea, așa de triste?) „Despre ce scene vorbim, mamă?”, a întrebat Baricco. „Quelle scene, quelle scene…” (Trebuia să auziți intonația autorului pentru a înțelege efectul cuvintelor lui asupra publicului.) Era vorba despre scenele cu corpuri, în speță scenele de sex care sunt prezente în carte. Baricco i-a spus mamei că le-a inclus pentru că sunt o sărbătoare, pentru că sexul nu are nimic trist. „Mi-a răspuns că mă crede pe cuvânt”, a concluzionat scriitorul, în hohotele de râs ale asistenței. Traducătoarea Gabriela Lungu a mărturisit în acel moment că, exact din cauza acelor scene, nu i-a dat mamei sale cartea la lectură, deși mama – în vârstă de 92 de ani – îi citise până atunci toate cărțile pe care le-a tradus.
Anecdota a fost prilejuită de întrebarea Denisei Comănescu, care voia să știe de ce Baricco a declarat într-un interviu că Mireasa tânără este o carte despre corpuri. „Am crescut studiind filozofie, făcând muzică, scriind, iar în tinerețe eram foarte catolic. Dacă însumați toate aceste componente, vă veți da seama că, pentru mine, corpul nu însemna pe atunci nimic. Nu era o valoare sau un principiu, era ceva care mă încurca, iar adeseori era chiar un dușman. Mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama că, de fapt, corpul este lucrul cel mai important din viața noastră. Și cred că ultimele cărți le-am dedicat chiar acestei observații. Emaus, Mr Gwyn, De trei ori în zori, Mireasa tânără sunt, de fapt, patru capitole dintr-un unic volum care este dedicat corpului. Aceste cărți încep de la o culoare foarte întunecată, care este cea din Emaus, apoi devin treptat mai luminoase, pentru ca Mireasa tânără să fie o adevărată sărbătoare”, ne-a mărturisit scriitorul.
Traducătoarea Gabriela Lungu ne-a spus că l-a descoperit pe Baricco pe la jumătatea anilor ’90, când el făcea niște emisiuni de literatură la televiziunea italiană. A fost uimită cum un puștan – pentru că atunci Baricco arăta ca un puștan – poate să vorbească atât de minunat despre literatură și să deschidă străinului de departe atâtea uși spre literatura italiană. După ce a tradus Emaus – „o carte stranie, întunecată, greu de tradus, care îți pune întrebări, te emoționează” – și Mr Gwyn, a venit rândul romanului Mireasa tânără, care a contrariat-o pe traducătoare încă de la pagina 10, unde a dat peste un fragment în care verbul la persoana a treia plural este înlocuit pe neașteptate de verbul la persoana întâia plural. Inițial a crezut că este o greșeală, dar a înțeles mai târziu că unul dintre personajele acestei cărți este distanța: „Mi s-a deschis mie, cititorului, o cortină. Eram undeva, în fața unei scene, pe care jucau niște actori, care din când în când se întorceau spre mine și mi se adresau mie, iar din când în când apărea și regizorul, scriitorul însuși, care tot mie îmi spunea ceva”.
Gabriela Lungu a mai spus că anumite fraze din Mireasa tânără, prin care se dezvăluie lumi făurite din alte lumi, mai mici sau mai mari, dar în care intră și lumea fiecăruia dintre noi, i-au amintit de Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa – roman pe care a avut, de asemenea, bucuria să îl traducă -, iar această Mireasă tânără, care este condusă spre înțelegerea lumii și a iubirii, seamănă cu un mare personaj al lui García Márquez, și anume Eréndira din povestirea Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet.
Radu Paraschivescu – care a mărturisit că, de obicei, se sustrage invitațiilor la evenimente, însă, când a auzit că este vorba de Baricco, a acceptat imediat – a povestit cum un prieten bun a tradus o carte de Baricco – eseul „Sufletul lui Hegel și vacile din Wisconsin” -, fără pretenția de a o vedea vreodată publicată, ci doar pentru plăcerea pură stârnită de frumusețea ideilor, de demonstrația făcută de autor, de felul în care curg cuvintele, plăcere pe care a vrut să o împărtășească cu prietenii săi.
Vorbind despre Mireasa tânără, Radu Paraschivescu a spus că este o carte foarte filmică, o demonstrație de stil, de subtilitate, o carte care te solicită. „Din punctul meu de vedere, cartea asta este despre lumile care se răstoarnă. Despre o ordine care încă nu e repusă în albie, și în care personajele importante, stăpânii, nu au nume, iar servitorul are. O carte în care, dacă pui urechea, poți să faci legătura cu Everyman și cu alegoriile medievale în care personajele aveau nume de categorii și erau scrise cu majuscule – Frumusețea, Ura, Răzbunarea, Dragostea și așa mai departe. O carte în care, dacă pui cealaltă ureche, poți să regăsești ecouri din Beckett, pentru că fiul care vine aproape în ultima pagină e, până la un punct, o copie a lui Godot. Dacă ai norocul să deschizi cartea la pagina 19, găsești acolo sunetul acestei lumi: clinchetul vieții pe masa de marmură a timpului.”
La întrebarea lui Radu Paraschivescu dacă a apărut vreo propunere pentru adaptarea cinematografică a romanului Mireasa tânără, Baricco a răspuns: „Deocamdată nu există niciun regizor interesat, pentru că regizorii sunt șmecheri. Știu foarte bine că e o carte cumplit de transpus în film. Cărțile mele sunt niște capcane pentru regizori, pentru că unele pagini sunt deja un film gata făcut, și atunci își zic: „E simplu, gata, îl fac”. După care, pe pagina următoare, apare ceva care este imposibil de redat în cinema. Deci e riscant. Dar poate se oferă un regizor român, doar suntem în momentul de glorie al cinematografiei românești.”
Tot în legătură cu cinematografia, Alessandro Baricco ne-a povestit cum și-a irosit un an din viață lucrând intens la Lecția 21, un film despre Simfonia a IX-a a lui Beethoven, care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai mari insuccese din viața lui. A fost filmat în limba engleză, pentru a-i asigura o piață mondială, dar au reușit să-l vândă doar în Coreea de Sud. Cu excepția rudelor, foarte puțină lume l-a văzut, chiar și în Italia. Filmul a rulat în cinematografe doar într-un weekend, după care a fost scos, pentru că nu exista public. Pe de altă parte, a scris Novecento în doar două luni. Partea finală a scris-o în săptămâna de vacanță la schi: „Seara, după cină, scriam. Nici nu-mi trecea prin cap că scriam ceva important, care urma să aibă succes. Novecento m-a urmărit apoi ani de zile. E un text care a avut atâta noroc, încât pot spune aproape cu certitudine că, în această seară, undeva în lume, cineva pune în scenă Novecento. Morala fabulei: se însămânțează și se culege. Și nu e nicio legătură între cele două acțiuni”, a încheiat cu umor autorul.
Ezio Peraro, directorul Institutului Italian de Cultură din România, ne-a spus că a citit cu mare plăcere Mireasa tânără, o carte care are ceva din atmosfera romanelor sud-americane – de altfel, chiar Baricco afirmase cu o seară în urmă că aceasta este cartea lui sud-americană – și o seamă de ciudățenii, căci personajele nu au nume, ci denumiri – Mama, Tata, Fiul, Unchiul -, care lasă impresia că reprezintă tipologii. Ne-a mai spus că s-a îndrăgostit de personajul Unchiului, care reușește să doarmă chiar și atunci când joacă tenis – de altfel, a și încercat să-l copieze la ora de tenis, dar a primit o minge drept în ureche. După această seară, am tras concluzia că umorul este, pesemne, o calitate pe care oamenii de cultură italieni o au în comun.
Denisa Comănescu l-a mai întrebat pe autor de ce sunt interzise cărțile în casa în care ajunge Mireasa tânără, deși, pe ascuns, Mama citește și, când o inițiază sexual pe tânăra mireasă, îi spune că trebuie să citească „Albatrosul” lui Baudelaire. Alessandro Baricco a răspuns că a fost doar o invenție literară care i-a plăcut, apoi a continuat în cheie amuzantă: „Nu întotdeauna există un sens. Cu siguranță înseamnă ceva, dar nu știu ce anume. Un psihanalist ar înțelege imediat. Pentru mine, e doar o poveste care îmi place.”
Apoi, invitându-ne la un exercițiu de imaginație pe marginea unui flirt încheiat cu o partidă înfocată de amor, autorul ne-a întrebat: „După o noapte intensă de dragoste, simțiți nevoia să deschideți o carte de-a mea și să citiți câteva pagini? Iubitele mele din tinerețe m-au urât pentru că nu adormeam înainte să fi citit măcar o pagină. Pentru că sunt maniac. Oamenii normali nu fac asta, dau spațiu corpurilor. În momentul în care viața ta este atât de arzătoare și de luminoasă, ce nevoie mai ai să deschizi o carte și să intri în viața altcuiva? Există o opoziție între gloria corpurilor și plăcerea și nevoia de a deschide o carte.”
Referindu-se la adaptarea Iliadei lui Homer de către Baricco, o doamnă din public l-a întrebat pe autor cum de s-a lăsat sedus de lumea homerică, o lume barbară, o lume a războiului, și cum a reușit să transmită această seducție unui public tânăr. Scriitorul a răspuns că Homer este fantastic, într-un mod foarte pop, foarte hollywoodian, și că e suficient ca cineva să te ia de mână și să te introducă în acea lume, trecând peste dificultățile limbii și ale unei civilizații pe care o cunoaștem doar până la un punct, pentru a descoperi că totul e minunat de simplu și de luminos. În opinia lui Baricco, la Homer există o capacitate de sinteză pe care doar Hollywoodul o mai are, o sinteză poetică emoționantă. Ne-a relatat apoi, cu un veritabil talent evocator, o scenă din Iliada, când troienii se află sub ziduri, iar Hector își părăsește armata pentru o clipă și intră în cetate, unde trece dintr-o cameră în alta și întâlnește trei femei, „universul feminin pentru masculii primitivi: mama, soția și femeia cea mai frumoasă din lume”, a strecurat Baricco o remarcă plină de umor, substituind-o pe Scarlett Johansson Elenei din Troia.
La final, întrebat de cineva din public ce anume predomină atunci când scrie, elementul fizic sau cerebralitatea, Baricco a răspuns printr-o metaforă, după ce a vorbit un pic despre faptul că, în fiecare parte a unei cărți – dând exemple din Melville, Proust și Salinger -, noi alegem o distanță:
„Cred că, în general, a scrie o carte înseamnă a dansa cu cititorul. Scriitorul este bărbatul care imprimă mișcarea. Atunci când schimb subiectul – cum a remarcat și traducătoarea -, fac un pas foarte greu, la care cititorul nu se aștepta, Când îl învârt pe cititor într-o mișcare pe care nu a mai făcut-o niciodată, eu îi spun încet: Ai încredere. Sunt oameni care nu au încredere și aruncă cartea, dar mulți rămân lângă mine și dansează până la capăt. Eu am citit mult și am dansat cu scriitorii în postura de femeie, chiar dacă au fost scriitori femei, iar această senzație mi-e foarte familiară. Am cunoscut senzația Cât de plictisitor dansează, senzația Mă strângi prea tare, stai mai departe, nu vreau decât un dans scurt, nu meriți o asemenea apropiere, sau senzația Nu știe să danseze și mă calcă pe picioare. Dar, uneori, apare și senzația că autorul dansează incredibil și îmi arată pași de care nu mă credeam în stare, însă cu el devin în stare să-i fac. Această metaforă am înțeles-o citind, nu scriind.”
Ce am ratat… Oare de ce nu se inregistreaza astfel de lansari de carte si interviuri? Cum sa auzi vorbindu-se despre un asa episod si sa te intrebi, ce mama naibii faceam eu pe 18?
Eu am cuprins în articol cam tot ce s-a vorbit la întâlnirea cu Baricco, dar cred că ți-ai fi dorit mai degrabă o înregistrare video a evenimentului. 🙂 Sper că ai văzut măcar emisiunea „Garantat 100%”, unde a fost invitat scriitorul.
denisa comănescu nu a spus asta, dar poate că ar fi fost frumos să o facă, nu cred că Baricco s-ar fi supărat, din contră: între 2006 și 2009, Roberto Benigni a colindat Italia, SUA, Canada și Argentina, cu un spectacol de 90 de minute intitulat TuttoDante, despre Divina Comedie (pe care o recită pe de rost, și pentru care a învățat special engleza), cred că e ceva “inefabil” ce plutește în aer acolo la ei. Mi-ar fi plăcut să-l întreb asta, dar eu am aflat de vizita lui Baricco din emisiunea lui Cătălin, păcat.