Alda Merini (1931-2009) a fost o prezență remarcabilă în literatura italiană, reușind, în ciuda biografiei zbuciumate, să se impună ca una dintre scriitoarele cele mai importante, cu un discurs inconfundabil. Publică primele poeme în adolescență, într-o perioadă destul de puțin prietenoasă cu poezia, dar mai ales cu poezia la feminin – sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Debutul precoce și consecvența cu care scrie și publică îi aduce, câțiva ani mai târziu, aprecierea din partea unor figuri importante ale vremii, precum Pier Paolo Pasolini, Giorgio Manganelli și Salvatore Quasimodo, care i-au devenit prieteni și mentori.

Deși cu intermitențe cauzate de tulburări psihice, episoade de depresie și isterie care au dus la internarea poetei, Alda Merini publică poezie cu o anumită constanță, extrăgându-și parcă forța imaginarului și a limbajului din experiențele traumatice. Volumele sale cele mai cunoscute sunt La presenza di Orfeo (1953), Paura di Dio (1955), Terra Santa (1984), Delirio amoroso (1989), Il tormento delle figure (1990), Vuoto d’amore (1991), Sogno e Poesia (1994), Reato di vita (1994), Ballate non pagate (1995), Clinica dell’abbandono (2003), pentru care a primit diverse premii (Premio Librex Montale, Premio Viareggio, Premio Elsa Morante Ragazzi ). Pe lângă poezie, Alda Merini publică și proză, dar și cărți de memorialistică, L’altra verità. Diario di una diversa, apărută în 1986, fiind o mărturie dureroasă a perioadei petrecute în ospiciu, dar și o sintetizare a viziunii sale asupra poeziei și asupra scrisului. Deși cariera ei traversează zone cu mari turbulențe existențiale, în cele mai multe texte A.M. nu exploatează subiectele psihosomatice, poetica sa având mai degrabă o latură solară, o intensitate ce derivă din încrederea în funcția paleativă a scrisului, în capacitatea cuvintelor de a transfigura lumea, cu tot cu răul din ea.

Am nevoie de sentimente

Nu am nevoie de bani.

Am nevoie de sentimente.
Am nevoie de cuvinte, de cuvinte bine cumpănite
de florile numite gânduri
de trandafirii numiți prezență
de vise care sălășluiesc în copaci,
de cântece care fac statuile să danseze,
de stele care șoptesc la urechile îndrăgostiților.
Am nevoie de poezie,
această magie care arde greutatea cuvintelor
și readuce la viață emoțiile, dându-le culori noi.

Poezia mea pârjolește ca un foc
o trec printre degete ca pe o mătanie
Nu mă rog, pentru că sunt o poetă a nenorocirii
care, uneori, tace ore în șir, în chinurile facerii,
sunt poeta care strigă și care se joacă cu strigătul ei
sunt poeta care cântă și nu-și găsește cuvintele
sunt spicul uscat pe care sunetul îl culcă la pământ
sunt cântecul de leagăn care îi face pe copii să plângă
sunt lauda de sine care se clatină și cade,
mantia de metal a unei lungi rugăciuni
a condoleanțelor din trecut, care nu mai văd lumina.

traducere din limba italiană de Anastasia Gavrilovici

Anastasia Gavrilovici

(n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, iar acum își continuă studiile la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, în cadrul masteratului „Societate, Multimedia, Spectacol”. A publicat poezie și articole în reviste și antologii, a colaborat cu diferite publicații din țară, printre care și „Observator cultural”, „Timpul”, „Zona nouă” și „Alecart”. În prezent este redactor al revistei „Poesis internațional” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *