Bookaholic

Pe Denisa Duran am cunoscut-o, mai întâi, ca traducătoare – a cărții maltezului Immanuel Mifsud, În numele Tatălui (și al Fiului), după care am căutat-o și în alte traduceri. Din fericire, la puțin timp după vizita lui Mifsud în România, la FILB 7, am aflat că Denisa Duran publicase un nou volum de poezie: Dorm, dar stau cu tine (Editura Charmides, 2014). După ce am citit-o, emoționată, năucită, bucuroasă că am întâlnit-o și în ipostaza de scriitoare, mi-am spus că vreau să știu mai multe despre parcursul ei profesional. Așa am ajuns să îi iau acest interviu, din rațiunea pur egoistă de a afla mai multe despre cine este Denisa Duran. 

Din rândurile pe care ni le-am scris a rezultat un interviu amplu despre poezia Denisei Duran, despre formarea acesteia și transformările de-a lungul timpului, despre cea mai recentă carte de-ale sale, Dorm, dar stau cu tine, dar și despre multe, multe altele. Vă invit să vă luați o pauză de jumătate de oră și să o descoperiți pe Denisa Duran așa cum se cuvine, iar apoi să-i căutați cărțile în librării.

Ți-ai încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere din București, iar pe cele de masterat la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. Ești poetă – cu patru volume de poezie publicate la activ, unul bilingv, la o editură din Irlanda, zeci de grupaje cu poeme în cele mai importante reviste culturale de la noi, dar și poeme traduse în diverse reviste din străinătate –, traducătoare – amintesc, fugitiv, cel mai recent, poemele lui Neil McCarthy din revista „Astra. Literatură, artă și idei”, contribuția la traducerea volumului Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei, de David Abulafia (Humanitas, 2014, împreună cu Georgeta-Anca Ionescu, Marieva Cătălina Ionescu), În numele Tatălui (și al Fiului), de Immanuel Mifsud (Polirom, 2014) ș.a.m.d. –, jurnalistă, PR cultural – de exemplu, coordonator de proiect la ICR. Când cunoști pentru prima dată pe cineva, cu care dintre aceste „etichete” te prezinți? Care este cea mai relevantă pentru tine, personal și profesional?

Denisa. Denisa Duran. Denisa Mirena Pişcu. Poetă. 🙂

De fapt, țin destul de ascuns faptul că sunt poetă, și nu-l deconspir decât când constat că cel cu care vorbesc are un interes nebănuit pentru poezie. În rest, încerc să mă adaptez, să folosesc una din aceste “etichete”, care i se potriveşte interlocutorului meu cel mai mult.

După ce am citit extraordinarul volum al lui Immanuel Mifsud, În numele Tatălui (și al Fiului), știind că tu l-ai propus editurii Polirom, m-am tot întrebat cum l-ai cunoscut pe scriitorul maltez și cum de te-ai hotărât să-l traduci, făcându-i scrierile accesibile publicului român. Să fi fost la cea de-a opta ediție a Festivalului de Literatură Mediteraneană din Malta? Care a fost prima ta impresie și care e drumul pe care trebuie să-l parcurgă un traducător în acest caz?

Pe Immanuel l-am cunoscut, de fapt, în 2009, la un alt festival de poezie, în Cehia, la Valtice, unde fiecare țară membră a Uniunii Europene era reprezentată de un poet. M-am bucurat mult să-l revăd în 2013, la Malta, pentru că e și un om extraordinar, de o mare sensibilitate. Festivalul din Malta includea și un workshop de traduceri, așa că mi-am petrecut patru zile, alături de ceilalți poeți invitați, lucrând foarte mult pe text și traducându-ne reciproc poemele, prin intermediul limbii engleze.

Uneori, astfel de evenimente pot fi revelatoare: mi-am dat seama ce consistentă poate fi experiența de traducător, cât de mult îmi place să fac asta, și am hotărât să continuu, încă și mai serios, la întoarcerea în țară. Romanul lui Immanuel Mifsud e minunat – o îmbinare de jurnal, poezie, eseu, narațiune, cu referințe politice, livrești, istorice, psihanalitice, alături de confesiuni de o mare forță evocatoare – totul într-un text foarte comprimat. Scris la persoana a II-a și deconspirând, cu multă fineţe, o relaţie în linie masculină între trei generaţii (a naratorului cu tatăl său, de curând decedat, și cu fiul său, nou-născut), mi s-a părut o carte extrem de originală, care trebuia oferită și cititorilor români. În plus, despre literatura malteză nu se știa mai nimic în România, iar Immanuel e unul dintre scriitorii cei mai iubiți din Malta, tradus, totodată, în numeroase limbi străine.

La întoarcerea de acolo, am trimis propunerea de publicare a romanului său, În numele Tatălui (și al Fiului), principalelor edituri de proză de la noi și nu am așteptat mult până când Polirom s-a hotărât să accepte oferta. Am mizat și pe faptul că romanul câştigase, în 2011, Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene şi avea deja un contract semnat cu Gallimard – versiunea franceză trebuie să apară în curând.

Credit foto: Bruno Pisek

De ce ar urma un traducător o cărare sinuoasă și atât de solicitantă pentru a propune autori necunoscuți într-un spațiu cultural? De ce nu s-ar mulțumi doar cu propunerile editurilor, de pildă?

Pentru bucuria uriaşă pe care ţi-o produce declanşarea unei astfel de întâlniri, între două culturi. Şi pentru că simt nevoia să împărtăşesc: oamenilor din ţara mea – întâlnirile importante la care am avut şansa, iar autorilor frumoşi pe care îi descopăr – cultura din care provin eu şi publicul care îi aşteaptă aici, cu interes. Pentru mine, traducerea nu e un job, ci un proces miraculos, alchimic, în care cuvintele o iau înainte, se întâlnesc (uneori pe un pod), se transformă unele în altele şi apoi autorii lor le urmează, ei înşişi, cu emoţie, în noile spaţii cucerite.

Tocmai de aceea, văd traducerea unui autor ca pe un proces complex: aleg un autor, îl traduc – publicându-l mai întâi în reviste literare importante, ca să-i cresc vizibilitatea, apoi în volum – și încerc să-l aduc în țară, ca să-și cunoască cititorii cei noi, dar și pe scriitorii de-aici. Şi mai am încă un motiv să traduc autori contemporani: discuţiile pe text (şi confruntările cu Florin Bican, mentorul meu în traductologie) mă învaţă enorm de mult despre literatură şi despre propria mea limbă.

Pe lângă Immanuel, un alt autor minunat din care am tradus în ultimul timp, şi pe care mă pregătesc să-l public în volum, este poetul macedonean Nikola Madzirov – care vorbeşte despre dezrădăcinare îmbinând imaginarul creștin cu elementele naturii și cu decupaje dintr-un peisaj modern, tehnologizat, într-o poezie extrem de puternică la nivel metaforic.

După ce m-am întors de la workshop-ul din Malta, de acum doi ani, am decis să propun spațiului cultural românesc acești doi autori – deja traduși în foarte multe limbi stăine. Am trimis, deci, un email cu prezentările lor către toți organizatorii importanți de festivaluri literare de la noi, încurajându-i să-i invite în ţară. Majoritatea știau deja despre ei, așa că s-au arătat interesați. Am fost foarte bucuroasă când Bogdan Alexandru Stănescu, editorul romanului lui Immanuel, a fost de acord să-l invite şi la Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti, şi ştiu că experienţa asta a contat mult şi pentru Immanuel. Un alt autor interesant pe care l-am propus cititorilor români este irlandezul Neil McCarthy, cu o poezie consistentă, în care personajele fac mişcări ample, memorabile, şi care e mult pusă în valoare de felul special de a recita al autorului. Tocmai de aceea, mă bucur că am reuşit deja să-i public câteva grupaje de poezii şi să-i organizez un turneu de lecturi în România, anul trecut (la Bucureşti, Braşov, Sibiu, Cluj), iar acum lucrez la traducerea volumului său, pentru care urmează să caut o editură potrivită.

Dizertația ta la CESI, în cadrul masteratului „Teoria și practica imaginii”, a fost despre sound poetry. Pe foarte scurt, ce este „poezia din sunete”? Cum ai descoperit-o și ce te-a atras la aceasta încât să demarezi o lucrare științifică?

Sound poetry este “poezia din sunete”, o poezie experimentală apărută în cadrul Avangardei, în jurul anilor ’20, cu pionieri ai deconstrucţiei formei precum Hugo Ball, Kurt Schwitters, Raoul Hausmann, şi care, în prezent, are mai multe forme de manifestare, toate mergând, în esenţă, pe aceeaşi idee: înlocuirea conţinutului lingvistic cu unul exclusiv sonor. Tocmai acest radicalism m-a atras şi m-a determinat s-o studiez: faptul că s-a mutat accentul de la formă la conţinut: sunetele – de diverse tipuri – sunt cele care fac poezia, şi nu invers. De exemplu, lucrarea mea (scrisă în limba engleză) se ocupă de trei artişti foarte diferiţi: Henri Chopin, care este un pionier al acestei arte şi care a făcut poezie din sunetele propriului corp, înregistrate cu un microfon introdus în stomac, austriacul Christian Ide Hintze, care a folosit în lucrările sale consoane şi vocale prelucrate digital, şi artista Sainkho Namtchylak, din Republica Tuva, care e capabilă de performanţe vocale excepţionale – aşa-zisul “cântat din gât” – şi care produce sunete foarte înalte sau foarte joase în poemele şi piesele ei muzicale. Am descoperit acest domeniu datorită scriitorului Peter Sragher, cu care am avut mai multe discuţii despre literatura contemporană şi despre performance, pe vremea când eu îmi căutam o temă de cercetare pentru masterul de la CESI, şi care mi-a dat multe sugestii valoroase şi contacte utile, după ce mi-a schiţat în linii mari fenomenul – pe care el îl cunoştea din călătoriile lui literare în străinătate.

Am citit, pe lângă un interviu luat de tine lui Sainkho Namtchylak în Tiuk!, despre sound poetry, și un articol foarte interesant de-ale tale despre „poezia din sunete”, publicat în Observator cultural. Încheiai materialul printr-o „întrebare-capcană”: (…) pe cînd o poezie din sunete „made in Romania“? Aș întoarce puțin întrebarea ta, astfel: pe când o poezie din sunete „made by Denisa Duran”?

Cred că momentul unei astfel de poezii se apropie… 🙂 Am început, anul trecut, un proiect de sound poetry cu un artist austriac foarte interesant, Bruno Pisek, compozitor, poet, inginer de sunet, pe care l-am cunoscut la Viena în 2008, când am avut acolo o bursă de studiu pentru teza de master.

Lucrarea noastră, numită “Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?”, se va finaliza cu o piesă radiofonică de aproape o oră şi cu un performance despre Bucureşti. Ne-am propus să realizăm un portret al oraşului, în devenirea sa, din două unghiuri de vedere complementare: al vizitatorului străin, care îl surpinde în diverse momente istorice, şi al locuitorului, care îi ştie slăbiciunile şi ticurile. Proiectul va cuprinde un jurnal acustic al vizitelor lui Bruno, poeme despre Bucureşti, înregistrări de sunete urbane reprezentative, două coruri pe mai multe voci recitând textele noastre în trei limbi: română, germană și engleză. Piesa radiofonică va fi difuzată la Radioul Austriac, cu care avem deja un parteneriat, iar performance-ul va fi prezentat la Bucureşti, desigur, şi în mai multe oraşe din România şi din Austria, sperăm că în toamna asta.

Ai debutat în volum la 22 de ani cu Pufos și mecanic, sub formă de carnet underground xerografiat, apărut apoi la Editura Vinea, în 2003. De ce mai întâi underground?

Deoarece colecţia underground “carmen”, iniţiată de UN Cristian, era frumoasă şi consistentă. Şi pentru că era un joc de-a debutul, un joc al asumării rolului de autor, un joc de-a “ce poţi face”. Şi pentru că acele cărţi mici, trase la xerox şi prinse cu capse, păreau mai vii, mai credibile, şi stabileau o relaţie mai directă cu cititorii. Au apărut acolo doar câteva poeme din volumul de debut, de la Vinea, deşi cartea şi-a păstrat acelaşi titlu.

Care au fost premisele care te-au condus spre poezie? Tatăl tău, Daniel Pișcu, este, de asemenea, poet. Așa că, te-a ales ea pe tine sau tu pe ea, cum vezi lucrurile?

Cred că m-a ales ea pe mine, dar eu mi-am dorit asta :). Am copilărit la Rădăuți, dar apoi m-am mutat, împreună cu părinţii mei, la Braşov, în primele clase primare, şi am început să petrecem mult timp împreună, discutând literatură. Sunt printre cele mai preţioase amintiri ale mele serile de poezie la care asistam, în familie, când tata ne citea din textele sale mai noi, mie şi mamei mele – care e prozatoare – iar noi comentam poemele citite şi părerea mea critică era luată destul de în serios… Aşa că am început să scriu şi eu, cam prin perioada aceea, poezie… Dar simţeam nevoia unei confirmări externe şi am început să trimit poezii la concursuri de literatură pentru elevi, şi chiar să semnez cu pseudonim, pentru a nu fi asociată cu tata şi favorizată, cumva :). Aşa s-a întâmplat cu mine, dar nu era obligatoriu: fratele meu mai mic, de exemplu, a ales să studieze medicina.

Ce înseamnă pentru un poet în devenire să facă parte dintr-un cenaclu, să aibă colegi de generație și un mentor? Astăzi, mai greu cu cenaclurile…

Am fost la Cenaclul Litere, înfiinţat şi condus de Marius Ianuş, pe toată durata facultăţii; îmi amintesc primele şedinţe, când veneau vreo 70-80 de persoane. Acolo i-am cunoscut pe majoritatea colegilor mei de generaţie, care erau, pe vremea aceea, în Bucureşti. Am publicat texte în revista Fracturi, încă din primul număr. Apoi am mers constant la cenaclul Euridice, înfiinţat şi condus de Marin Mincu, mai întâi în Sala Oglinzilor, de la Uniunea Scriitorilor, apoi în Rotonda Muzeului Literaturii Române. Şi am mai citit la câte o şedinţă a cenaclului Interval, de la Braşov, condus de Andrei Bodiu, şi respectiv Erata, cenaclul studenţilor de la Facultatea de Litere din Braşov. Cred că rolul cel mai important al cenaclurilor a fost că te făceau să crezi că e important ceea ce faci – și asta, pentru un poet în devenire, e esenţial. Faptul că ai la cine să te raportezi şi că există cineva care îţi urmăreşte traseul poetic cu interes şi cu încredere, şi faptul că faci parte dintr-un grup de oameni capabili să construiască un fenomen literar; sentimentul că, în chiar acel moment, contribui la schimbarea unei paradigme literare – toate acestea nu au făcut decât să mă responsabilizeze şi mai mult, ca poetă. Eu aveam, deja, susţinerea familiei, dar aveam nevoie şi de alt sistem de referinţă, pentru că întotdeauna îi bănuim pe cei dragi de prea multă empatie şi vrem să ne distanţăm de ei, să putem confirma.

De la primul la al doilea volum publicat, Omul de unică folosinţă / Disposable People (Galway Print, Ireland, 2009), au trecut șase ani. Povestește-ne cum a fost experiența de a scoate un volum bilingv, apărut, iată, la o editură din Irlanda. Cum a fost primită cartea ta acolo?

Am avut şansa să public a doua carte în Irlanda pentru că am cunoscut, la o lectură de poezie de la Viena, din 2008, un poet irlandez foarte mişto, care a fost entuziasmat de poezia mea şi m-a recomandat editorului său. Pe vremea aceea, erau puţine edituri de poezie la noi, unele prea pretenţioase, altele neprofesioniste, şi gestul meu a fost, într-un fel, şi o reacţie la situaţia editorială de aici, care nu susţinea prea mult tinerii scriitori.

Galway Print era o editură micuţă, care mi-a scos cartea într-un format foarte elegant şi a contribuit la organizarea unui turneu de lecturi în patru oraşe din Irlanda: Cork, Limerick, Galway şi Dublin. Aşa că am avut un feedback direct al receptării cărţii, de la cititori, cu o reacţie entuziastă şi plină de interes faţă de literatura română, concretizată şi prin vânzările bune din timpul lecturilor. Şi sunt foarte mândră că Omul de unică folosinţă se află în bibliotecile din Irlanda şi din Marea Britanie :). În plus, apariţia cărţii mi-a adus o deschidere importantă, prin traducerile minunate realizate de Florin Bican, în engleză: deoarece cartea a circulat, mi-au apărut ulterior, pornind de la ea, traduceri în alte limbi străine, cum ar fi turcă sau arabă.

Spre sfârșitul lui 2014 ți-a apărut cel de-al patrulea volum de poezie, Dorm, dar stau cu tine (Charmides). Manuscrisul era gata din 2011; în locul acestuia ai publicat, în 2012, Sunt încă tânără (Tracus Arte). Sigur, cartea este la fel de actuală acum și va fi, probabil, întotdeauna, având în vedere că este vorba despre maternitate, devenire, miracolul în doze mici. Cu toate acestea, de ce ai așteptat mai bine de trei ani pentru a o publica? De ce ți-a fost teamă?

Am avut nevoie de un timp de detaşare de text, care să-i probeze relevanţa universală, dincolo de experienţa extrem de personală de la care porneşte. Dar motivul principal pentru care am aşteptat atât este că am vrut ca această carte să arate într-un anumit fel, să-şi găsească forma pe care o intuiam. Şi a durat destul de mult până când eu şi Floarea Ţuţuianu, care a realizat coperta şi ilustraţiile cărţii, ne-am găsit momentul cel bun în care să stăm să lucrăm la înfăţişarea ei, ca să poată apărea în lume.

La lansarea cărții Dorm, dar stau cu tine, din martie 2015, spuneai că poeta Nora Iuga a citit volumul în manuscris și a făcut câteva observații folositoare. În măsura în care nu sunt indiscretă, care au fost acestea și cum te-au ajutat să dai o formă finală cărții?

Nora Iuga a citit volumul în manuscris, la fel ca ceilalţi doi poeţi care au scris pe coperta a 4-a, Ştefan Manasia şi Radu Vancu, şi mi-a retrimis, apoi, cartea prin poştă, cu câteva însemnări în creion. Au fost lucruri de nuanţă, care au potenţat, uneori, textul: mici reformulări, cuvinte regândite. Dar pe majoritata paginilor era scris “f. frumos” sau “excepţional” şi asta a cântărit foarte greu pentru mine, căci – apropo de temerile de care mă întrebai mai devreme – ştiam că volumul are un înveliş denudat, care nu pare să facă altceva decât să schiţeze nişte secvenţe cu bebeluş; ştiam și câtă poezie e acolo, printre prepoziţii şi interjecţii, dar nu eram sigură că poezia asta se lasă văzută de îndată, suficient de repede cât să copleşească cititorul. Şi am fost foarte bucuroasă când am avut confirmarea asta. Și reacţia lui Radu Vancu, de exemplu, la manuscris, a fost foarte rapidă, plină de căldură şi entuziasm – atât de mult încât am hotărât, împreună, să lăsăm pe coperta a 4-a exact textul primei impresii, un mail trimis după citirea cărţii. Tot Norei Iuga îi datorez ceva foarte preţios pentru mine, acum: titlul cărţii, pe care ea l-a decupat, cu mult fler, dintr-unul din poemele cărții: „În nopțile lungi și grele, când stau ore întregi lângă ea, veghind-o, din când în când întinde mâna spre mine, în somn, de parc-ar spune: uite, dorm, dar stau și cu tine.”

S-au spus despre Dorm, dar stau cu tine multe lucruri bune și toate sunt, în opinia mea, veridice. Este un volum-experiment datorită formulei foarte concentrate a textelor-poem (care nu dezminte stilul tău minimalist de a scrie poezie), a senzorialității acestora, a experiențelor delicate cuprinse în pagini, universal valabile, fără strop de patetism sau podoabe inutile. Pare că ai scris „la cald” – și cumva ai reușit să treci dincolo de tine și de fetița ta –, că ai decupat dintr-un poem amplu și ai lucrat pe micile bijuterii scoase la suprafață. Cum ai construit, de fapt, volumul? Care a fost procesul prin care acesta a trecut pentru a ajunge în forma aceasta și ce ai lăsat pe dinafară?

L-am construit, de fapt, invers: am creat un poem amplu, al devenirii, din bijuteriile delicate adunate între timp :). M-am transformat într-un martor care doar capturează momentele magice, ca pe niște fulgi depuși în palmă. Nu am lăsat pe dinafară decât alte câteva texte, mai puţin puternice decât cele din volum sau care se refereau la aceeaşi situaţie de viaţă. Iniţial, am scris poemele într-un caiet cu spirală, aşa, scurte, cum sunt în carte, şi multe dintre ele neschimbate. Eram o tânără mamă care îşi petrecea timpul cu fiica sa, cunoscând-o din ce în ce mai bine, emoţionată de unele gesturi sau întâmplări din micul univers al casei, care spuneau atât de multe despre viaţă. Şi trebuia să-mi exprim emoţia asta, trebuia s-o împărtăşesc…

Pe mine m-au prins strâns textele din carte tocmai pentru că sunt foarte vizuale, iar eu simt poezia în imaginile create, și transmit foarte multă emoție. Care a fost reacția vis-a-vis de cartea aceasta care te-a încântat / emoționat cel mai tare și de ce?

Cea mai emoţionantă reacţie am avut-o de la poeta Lidija Dimkovska, care mi-a scris că e o carte pe care şi-ar fi dorit să o fi scris ea, despre fiica ei :). Şi una din cele mai frumoase reacţii a fost a Simonei Sora, care mi-a spus că a citit cartea în avion şi i-a plăcut atât de mult, încât a început să-i citească din ea şi pasagerului de alături :). Dar cartea asta a ajuns, mai mult decât celelalte cărţi ale mele, şi la cititorii obişnuiţi (vânzători, coafeze, asistente ş.a.) şi am fost foarte bucuroasă să aud de la ei că e “o carte extraordinară” pentru că le-a trezit amintiri şi i-a ajutat să retrăiască o experienţă atât de valoroasă pentru ei: cea de părinte. Sau să-şi dorească asta. Într-un fel, prin Dorm, dar stau cu tine mi-am descoperit cititorii, am ieşit din cercul lectorilor de specialitate, mă bucur că am scris o carte în care oamenii se regăsesc, cu emoţie: până la urmă, asta e forţa poeziei…

La modul ideal, ce ți-ai dori cel mai mult să vadă cititorii tăi în acest volum?

Cred că am avut deja cele mai frumoase reacţii la care mă puteam aştepta – cele povestite deja. Mi-aş dori să se vadă pe ei înşişi în carte, şi să-nţeleagă că asta e poezia.

Și ce le-ai spune celor care se feresc de poezie pentru a-i convinge să citească Dorm, dar stau cu tine?

Cred că le-aş citi, pur şi simplu, un fragment, dac-aş putea. Să vadă că, aparent, nu e poezie, dar să o simtă infiltrându-se în ființa lor, așa cum face poezia, mereu…

Acest al patrulea volum este primul semnat cu numele Denisa Duran (după Denisa Mirena Pişcu) – puțin riscantă schimbarea numelui, din punctul meu de vedere – și, totodată, unul inedit și grație ilustrațiilor și copertei realizate de Floarea Țuțuianu. Cum ți-a venit ideea să completezi vizual cartea prin ilustrațiile respective? Și cum ai colaborat cu Floarea Țuțuianu în acest sens?

Am avut mai mulţi “naşi literari”, care m-au încurajat să-mi schimb numele încă de la a doua carte, din 2009, şi ulterior: Floarea Ţuţuianu, Ion Mircea, Marian Drăghici. Am început să semnez cu Denisa Duran abia în 2013, la zece ani e la debut :). E un nume care – pe lângă că e foarte frumos – mă reprezintă mai mult: cuprinde în el o experienţă de viaţă care a fost foarte importantă pentru scrisul meu. Iar ipostaza de mamă m-a făcut să-mi asum mult mai mult identitatea mea de poetă.

Am vrut ca această carte, Dorm, dar stau cu tine, să arate într-un anumit fel: să aibă textele scrise doar câte unul pe foaie, pentru a da un anumit ritm lecturii, să fie pătrată şi însoţită de ilustraţii elegante. I-am propus Floarei Ţuţuianu – poetă şi artistă vizuală de mare forţă, şi prietenă dragă – să facă ilustraţiile pentru acest volum. Tot ea mi-a făcut coperta pentru volumul din Irlanda, Omul de unică folosinţă. De data asta, Floarea a ezitat, pentru că nu mai făcuse ilustraţii decât pentru propriile ei volume, unde îşi asuma atât design-ul grafic, cât şi textul. Am hotărât să încercăm şi, când ne-am găsit, în cele din urmă, momentul potrivit pentru lucrul la acest volum, totul a mers foarte repede. Am pornit de la câteva fotografii ale fetiţei mele, cu valoare mai degrabă sugestivă, decât descriptivă, pe care Floarea le-a prelucrat în stilul ei original, prin suprapuneri, restructurări sau prin introducerea unor elemente metaforice şi prin scăldarea în lumină a imaginii. A ieșit exact ceea ce îmi doream: o copertă și niște ilustraţii care să rezoneze cu textul, să-l completeze prin rafinament şi forţă expresivă.

Am citit, într-un alt interviu, că ai făcut un lucru grozav: după ce ai văzut pentru prima dată cartea, ai mers acasă și i-ai citit-o fetiței tale, care are acum patru ani. Ai și filmat momentul acesta. Cum a reacționat la lectura ta? A înțeles că e vorba despre ea, până la vârsta un an?

A fost, într-adevăr, o idee grozavă! 🙂 Ea ştia de volum mai demult, i-am spus tot timpul că lucrez la o carte despre ea, i-am şi citit, puţin, din manuscris :). Când am primit cartea și am ajuns acasă, i-am arătat-o și i-a plăcut coperta, desigur! 🙂 M-a întrebat dacă în ilustrații e ea… Apoi mi-a spus, cu firescul minunat pe care îl au copiii: “Citește-mi-o!” “Vrei?” Și ne-am așezat în pat și i-am citit-o – mai mult de jumătate, cât a avut răbdarea… Asculta cu atenție și din când în când mă oprea, întrebându-mă: ”ce înseamnă chitic?” sau “ce e ăla sfârc?”… Dar cel mai emoționant a fost că a preluat persoana a III-a, din text, și voia să înțeleagă mai bine: “cum stătea?” sau “de ce ridica mânuța?”…

Ai înregistrat și cinci poeme din volum, în lectura ta și a fetiței tale. Ne poți împărtăși unul dintre acestea?

Am pregătit, pentru un performance, o înregistrare audio cu cinci poeme citite de mine, rând cu rând, pe care ea le repetă – preluând din intonația mea, dar adăugând și inflexiunile ei de răsfăț, sau ezitările, când înțelege că un text e mai grav… Unul dintre poemele înregistrate de noi e acesta: “Am văzut azi, împreună, prima furtună. Am stat la geam (cu geamul când închis, când deschis) și am urmărit vântul, ploaia, tunetele și fulgerele. Îi vorbeam despre ele și ea mă asculta, spunând din când în când ”eeeh”, ”eeeh”, și arătându-mi-le cu mâna.”

De curând, ai obținut o bursă de o lună în Skopje, Macedonia, alături de alți cinci scriitori balcanici, într-un program de rezidență numit „Absolutely Modern”, organizat de editura Goten, cu sprijinul rețelei Traduki. Felicitări! Când vei merge și la ce ai de gând să lucrezi? Nu de alta, însă Dorm, dar stau cu tine este complet diferit de celelalte volume ale tale, mult mai blând, mai surprinzător și închegat, aș spune.

Mulțumesc, Eli! 🙂 O să merg la Skopje în luna iulie și voi lucra acolo la un nou manuscris de poezii, un volum cu trei personaje, de data aceasta într-o formulă stilistică puțin diferită, mai metaforică decât oricare dintre cărțile mele…

Care este fragmentul tău favorit din tot volumul?

“Când e supărată și plânge de ceva timp, bombănind singură la ea în pătuț, începe să strige tot mai clar și mai tare: maaa-ma!, maaa-ma!

Mama nu e un cuvânt, e un strigăt de ajutor.”

Toate fotografiile din acest material fac parte din arhiva personală a scriitoarei și au fost preluate cu acordul acesteia.