Am scris recent o carte despre – cum altfel? – viața și opera lui Ion Creangă (1837-1889). O să apară în toamnă, la Editura Muzeelor Literare din Iași (într-o colecție de unsprezece cărți, în care unsprezece scriitori contemporani scriu povestea a unsprezece clasici, patroni de muzee literare din Iași). Pentru a o scrie a trebuit să citesc zeci de cărți de și despre Ion Creangă. Și ce am aflat?

Deschidem astăzi un mini-serial dedicat recuperării marilor noștri autori din a doua jumătate a secolului XIX. Acoperiți de praful manualelor școlare, clasicii încap pe mâna elevilor, care sunt sau nu sunt pregătiți să îi întâlnească. Să facem un exercițiu de onestitate: să presupunem că ați absolvit deja liceul, ba chiar că ați trecut cu brio de examenul maturității, fiți sinceri cu dumneavoastră: când ați citit ultima dată un clasic doar pentru plăcerea lecturii, nu pentru un examen? Exact. Așa îi pierdem. Și nu e deloc bine să ne pierdem clasicii, așa că aceștia trebuie citiți și recitiți în regim de urgență, fiindcă sunt mult mai buni decât ne amintim noi din anii de școală. Astăzi, Ion Creangă.

Care e treaba cu humuleșteanul? Cu ce am rămas noi din școală? Într-un caz fericit știm că a fost popă (n-a fost), că a tras cu pușca după ciori (nu avem informații dincolo de orice dubiu) și că a fost dat afară din sfânta biserică (e adevărat, a fost reabilitat în înțeles bisericesc abia în 1993 chiar de către cel care este acum Patriarhul Daniel, pe atunci mitropolit al Moldovei), că a avut un băiat (e doar jumătate de adevăr – a avut doi, unul din flori, cu o călugăriță, fiu care s-a săvârșit la cincisprezece ani), că a fost prieten cu Eminescu (just) și că a murit într-o noapte de revelion și că l-au găsit mort niște copii care umblau cu sorcova (nu e chiar așa).

Cât despre operă: pupăza zbrr!, hai și un Harap-Alb și câteva fragmente din Amintiri din Copilărie (balcâză și lălâie, de îți era frică să înnoptezi cu dânsa-n casă).

Cât dacă te-ai născut în secolul XXI, e foarte puțin probabil să știi ce este și la ce se folosea un prepeleac.

Ei bine, Creangă e mai mult.

Pentru a vedea cât a fost de mare trebuie însă să-l recitiți. Veți descoperi că știa să spună o poveste întocmai ca la carte. Cine l-a învățat? Nu l-a învățat nimeni. Auzise din bătrâni.

Oamenii care au știut să spună o poveste au știut dintotdeauna și pretutindeni.

Câte ceva despre complicata viață sentimentală a lui Ion Creangă

Creangă a făcut ceva carte, dar nu suficient de multă încât să devină preot – a fost doar diacon. S-a însurat din interes cu fata unui preot din Iași, dobândind, astfel, un loc de muncă și un acoperiș deasupra capului. Nu s-a înțeles cu nevasta, Ileana, care de altfel i-a fugit de acasă cu un călugăr. Și-a refăcut viața cu o femeie simplă, dar înzestrată cu harul povestirii (Tincuța), care era – adesea – primul său cititor (dușmanii literari ai lui Creangă pretindeau că el nu face nimic altceva decât să transcrie poveștile pe care i le spunea Tincuța).

Creangă a sfârșit obez (mergea des la băi, dar doar dacă găsea pe altcineva care să plătească pentru el, fiindcă era cumpătat cu cheltuirea banului din punguța personală) și epileptic (moștenindu-și mama). Nu s-a abținut de la poftele pântecelui.

În noaptea revelionului 1889/1890, când a murit, trecuse pe la franzelăria lui Szzakmary, unde a consumat craflelele umplute cu povidlă, bine pudrate cu zahăr (adică niște gogoși) și sunt mărturii că s-ar fi împărtășit și cu niște băuturică, să stingă gogoșile, pe la mai multe cârciumi din oraș. A închis ochii înainte de miezul nopții.

Creangă a fost învățător (a fost dat afară din învățământ când l-au dat afară din diaconie, pe probleme de morală – și-a tăiat coada, mergea la teatru și în principiu snoba și sfida popimea vremii).

Cât a fost tânăr, cuconului Ionică i-a plăcut să umble pe la mânăstiri și să dea iama în tinerele călugărițe (dintre care unele erau doar fete trimise acolo fiindcă n-aveau zestre acasă, lipsite de orice vocație monahală). Cum știm deja, cu maica Evghenia a avut un fiu, Valeriu, care le-a murit la cincisprezece ani.

Câte ceva despre paralele lui Ion Creangă

I se spunea – la nici cincizeci de ani – Moș Creangă și mergea în băț pe drum. Moș Creangă a fost iubit de elevii săi (există nenumărate mărturii, evocări tandre ale celor pe care îi învățase să citească și să socotească).

Nu știa să vorbească limbi străine (deși Eminescu i-ar fi arătat puțină franțuzească față de Creangă, eminamente țăran, Eminescu era un poliglot și un cosmopolit cu studii în Occident, cei doi s-au legat pentru că poetul iubea simplitatea povestitorului, în care vedea bunul țăran român, un arhetip coborât mai degrabă din mintea poetului; cei doi s-au întâlnit când Eminescu era revizor școlar și le făcea inspecții învățătorilor).

Moș Creangă nu a fost chiar un om sărac (a murit acționonar la o tipografie, cu un debit de tutun, de care se îngrijea fratele său, Zahei), și-a ținut feciorul la școli militare înalte, avea prietenii cu politicieni sus-puși.

Dar cele mai multe parale le-a făcut el când a fost coautor la un abecedar (care a fost multă vreme un etalon în învățământul românesc).

Cum scria Popa Smântână

Creangă a făcut și puțină politică prin Iași (a fost liberal!), iar adversarii săi din cetate l-au poreclit Popa Smântână (tânăr, era blonziu) și râdeau de el pentru că se însuflețea vorbind pe la adunări și cădea des în tautologie.

Creangă a fost primit – prin Eminescu, cel mai probabil – în societatea Junimea. Aici, și-a păstrat locul mai ales prin povestirile sale corozive, gen Povestea poveștilor, care ar cam trebui să știți ce e.

Când a murit Creangă (nu se știe dacă în debitul de tutun ținut de Zahei sau la el acasă, în mahalaua Țicăului stătea în mahala dintr-o nostalgie după viața la țară), primarul Iașiului, Pogor, i-a dat loc de veci la Eternitatea și a ținut laudatio la căpătâiul defunctului (Pogor era dintre cei care se prăpădeau de râs la corozivele lui Creangă de la Junimea).

Sunt autori care au văzut în opera humuleșteanului și o simbolistică mult mai înaltă, l-au băgat prin numerologie și l-au coborât direct din cosmos. Puncte de vedere.

E mai rezonabil să credem că Ion Creangă a trăit și a murit ca un țăran, bazându-se, și în scris (a început târziu cu literatura, și doar după presiunile lui Eminescu) și viață (nu a trăit conform normelor din mileniul nostru, își mai altoia nevestele, iar feciorul – Constantin – și l-a crescut din scurt), pe un bun-simț țărănesc, vechi de când lumea (astăzi pe cale de dispariție).

Creangă scria încet și rescria mult, își asculta urechea, ca lăutarii. Dacă un singur cuvânt nu era la locul lui, îl tăia din poveste. Se povestește că a tăiat enorm.

Când îl veți reciti însă, veți vedea că fiecare poveste e scrisă cu exact cuvintele de care are nevoie. Niciunul mai puțin, niciunul mai mult.

Andrei Crăciun

Scriitor și jurnalist, Andrei Crăciun este părinte-fondator al Recorder.ro și autorul îndrăgitului poem-roman Aleea Zorilor (Polirom, 2017).


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *