Nici pînă azi nu ne-am putut pune de acord asupra momentului esențial în care, cu o plecăciune stîngace, unchiul Costică a părăsit sufrageria pentru a-și rezolva trebușoara. Marcelina zice (și nimeni nu i-a putut schimba părerea, în ciuda celor pe care le voi relata mai tîrziu) că a făcut-o la unu și un sfert, după antreuri, iar ea știe bine că le-a adus, cu mîna ei, la unu fix. Ăsta e ritualul casei și nu a fost încălcat vreodată, de asta nu ne îndoiește nimeni. În schimb, Aglaia (fosta soție a lui nenea Anghelescu, care nici nu mai e printre noi, dar nici n-a murit) e la fel de sigură și singură:

— Nu mă-nnebuniți voi de cap! S-a ridicat la jumătatea supei, l-am văzut cum i se face gura pungă. A pus lingura pe fața de masă, da, chiar pe fața de masă și dus a fost.

Pe vremea aia, Nicoleta și Cecilia aveau cinci ani. Și acum, după douăzeci de ani, ele afirmă la unison că unchiul Costică s-a ridicat după ce a venit friptura. Adică între felul unu și felul doi. Amîndouă își amintesc că unchiul frecase, pînă atunci, între degete, un miez de pîine. L-a lăsat pe masă, în dreapta farfuriei.

— Nu, a zis bunicul Andreicuț, e imposibil. Costică era stîngaci. Chiar dacă mînca cu dreapta (ai lui îi legaseră stînga la spate ani buni), atunci cînd nu era supravegheat, tot stînga o folosea. Copiii nu pot deosebi stînga de dreapta, ce știți voi! A făcut un cocoloș, da, asta e sigur, l-am văzut și eu, dar nu a pus-o în dreapta, ci în stînga, iar friptura nu era friptură. Erau sarmale.

— Bravos, a zis și unchiul Lucian, sarmale, vara. Tată, vezi că ai luat-o pe arătură. Sarmalele au fost de Crăciun, iar Costică era dus, hăt, demult.

Bunicul s-a uitat chiorîș la fiu-su și a dat din mînă a lehamite. Ce știe țîncul ăsta? Dar Lucian s-a întors către nevastă-sa și a implorat-o din priviri. Ea a dat din cap:

— Așa e, tătuțule. Luci mi-a povestit totul cu lux de amănunte de cînd ne-am cunoscut.

Aglaia, ca orice femeie divorțată, nu a privit-o niciodată cu ochi buni pe a doua soție a lui Lucian. Asta e prea de tot. O mironosiță. Tot ce spune bărbat-su e sfînt. De unde știe ea? Păi, nici nu a fost acolo. Venetica asta nu exista nici în visele cele mai rele!

— Da, da, a continuat tanti Luiza, din prima zi, cînd mi-ai făcut curte, mi-ai spus de-a fir a păr. Iubi, m-ai făcut să văd cu ochii mei.

Aglaia s-a întunecat mai tare. Numa’ minciuni spui. Tu ai stricat casa omului, aoleu, prost mai e și Lucică ăsta, făcut grămadă. Dar Luiza i-a zîmbit de sus, înălțînd bărbia. Ce a îmbătrînit și acritura de Aglaia! Nici nu-i de mirare că…

— Măi, oameni buni, a zis, împăciuitor ca întotdeauna, Țuțu, vărul de-al doilea al Aglaiei, flăcău tomnatic și nelipsit de la mesele familiei, vă spun eu. Eu sînt cartograf și am o memorie fotografică. Cînd Marcelina a adus dulceața și cafelele, abia atunci săracu’ Costică s-a retras. A scos lingurița din paharul aburit, a lins dulceața și abia atunci… Da, da, parc-a fost ieri!

A urmat o pauză rece, după care toată lumea a zîmbit îngăduitor. Se știe prea bine că lui Țuțu îi plac băieții. Noroc că e atît de blînd. Dar poți să te-ncrezi în așa o lighioană?

Pe scurt, asta e, de douăzeci și mai bine de ani, povestea familiei noastre. Săptămînă de săptămînă. Dar e de necontestat că unchiul Costică s-a dus la toaletă și n-a mai venit. Cînd ceilalți au încercat, și ei, să deschidă ușa, dinăuntru s-a auzit: “Ocupat!” După încă o jumătate de oră, tataie, pe vremea aia doar simplu cap al familiei, și nu un adevărat patriarh, ca azi, a mai ciocănit o dată:

— Costică dragă, ți-e rău? Fac pe mine.

Dinăuntru s-a auzit doar atît: “Ocupat!”

Bunicul s-a întors, s-a uitat disperat la ceilalți și a zis:

— Băi, eu mă duc la vecini.

— Ești nebun?

— Ți-am zis să facem două băi, da’ tu, nu și nu.

Săraca bunica, fie-i țărîna ușoară, s-a albit la față.

Pe rînd toți s-au dus la vecini, înfruntînd rușinea cu lacrimi în ochi.

Seara, după ce au plecat invitații, Andreicuț s-a dus în vîrful picioarelor la toaletă:

— Costică, frate, zi ceva!

— Ocupat.

Așa a trecut timpul. Chiar de a doua zi, au început să construiască a doua toaletă, dar, pentru că nu mai era loc, a trebuit să spargă un perete. După ce au spart peretele, și-au dat seama că nimic nu mai era la locul lui. Se împiedicau de toate obiectele, de parcă erau legați la ochi. Atunci, tataie a zis că trebuie o casă nouă. Bunica s-a albit din nou. Cum, și cu Costică ce facem? Nu facem nimic.

Au venit constructorii și au pus fundația, să fie cu trei băi, că nu se știe. Numai că, ghinion, la jumătatea anului, și-au dat seama că nu le mai ajung banii. Colac peste pupăză, în graba și dezorganizarea generală, după ce betonaseră totul, s-au prins că în fața casei noi stătea exact cea veche. Constructorul le-a dat o idee simplă: să o demoleze și să ia cărămizile.

Bunica s-a mai albit o dată. Săraca. Nu a mai apucat să-și vadă noul cămin.

Nu a mai rămas decît toaleta, ca o cazemată golașă și fără rost. Zidarii s-au dus cu tîrnăcopul, dar, exact de la prima lovitură, dinăuntru s-a auzit vocea inconfundabilă, ușor agasată, a unchiului Costică:

— Ocupat!

Acum, după atîția de ani, luăm prînzul în casa cea nouă și confortabilă și privim de la fereastră spre stradă. Între noi și gard e ruina paralelipipedică de cărămidă. Copiii au ieșit în curte și, firește, trag chiar acum de clanță. Aș vrea să-i opresc, dar ceva din mine așteaptă cu încîntare strigătul de luptă și de rezistență al unchiului, ca-n prima zi.

Florin Iaru

Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, Florin Iaru a fost membru al Cenaclului de Luni, a debutat în 1981 cu Cântece de trecut strada și a fost co-autor al volumului colectiv Aer cu Diamante. Florin Iaru lucrează în presă, atât print cât și televiziune și ține cursuri de scriere creativă. Cea mai recentă carte este volumul de proză scurtă "Povestiri cu final schimbat".


Un comentariu
  1. Pingback: O mare treabă – floriniaru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *