După știrile de aseară, în care am aflat de atacul terorist de la Barcelona, mi-am amintit, din nou, de o carte fabuloasă pe care am citit-o toamna trecută și despre care, cu urgențele cotidiene, nu am apucat să scriu până acum: Nu veți avea ura mea, de Antoine Leiris. Un volum inedit de non-ficțiune, o carte care te dezechilibrează și reechilibrează, o altfel de pledoarie pentru iubire, una sfâșietoare, dar frumoasă, copleșitoare, dar necesară, dureroasă, dar plină de speranță. O carte ce se cere citită, mai ales în vremurile pe care le trăim (din 2016 și până în ianuarie 2017, de pildă, au fost mai bine de zece atentate numai în Europa).
Antoine Leiris este jurnalistul care, la puțin timp după atacurile teroriste din Paris, Bataclan, din noiembrie 2015, în urma căruia și-a pierdut soția, a scris faimoasa scrisoare care a făcut înconjurul lumii, Vous n’aurez pas ma haine. Rândurile sale către teroriști au fost considerate, la momentul respectiv, un soi de manifest antiură, au fost interpretate și ca un mesaj profund creștin, dătător de speranță, îndrumar către toleranță, ghid de supraviețuire în situații-limită etc. Totodată, scrisoarea lui deschisă a fost și punctul de plecare pentru ceea ce avea să devină, în martie 2016, cartea omonimă (publicată, în original, la Editura Fayard, iar câteva luni mai târziu, la sfârșitul lui septembrie, în traducerea Mihaelei Stan, la Editura Nemira):
„Am început această carte a doua zi după scrisoare, poate chiar în aceeași seară. Când Melvil e la creșă, mă așez în fața computerului pentru a da afară toate cuvintele care-mi umblă prin cap. Ca niște vecini de deasupra care ascultă muzică prea tare. Pentru a le face să tacă, le tastez, ca să nu se mai zbuciume și să mă lase să dorm.
Cum apar pe monitor, mă uit la ele ca la niște corpuri străine, le citesc pentru a le înțelege, le recitesc pentru a mă înțelege pe mine și, în cele din urmă, îmi plac. Le privesc ținându-se de mână de departe, încerc uneori să le strig, dar nu pot să ajung la ele. Cuvintele deja nu-mi mai aparțin.
(…) Eu sunt cel care o iubește pe Hélène, nu cel care a iubit-o” (p. 105).
Nu veți avea ura mea dezlănțuie, una dupa alta, cele douăsprezece zile care au urmat îngrozitoarei seri de 13 noiembrie, din momentul în care Antoine Leiris și-a adormit fiul de șaptesprezece luni, pe Melvil, a mers să citească și a primit primul mesaj îngrijorător. Descrie cu o impresionantă economie de cuvinte stările prin care trece până când pune cap la cap vestea atacului terorist, apoi până când realizează că soția lui se afla la concert la Bataclan, până când încep să îi invadeze corpul disperarea, așteptarea, căutarea, speranța. Jurnalistul surprinde incredibil de bine, în doar câteva pagini, un cutremur personal zguduitor, un moment în care universul i se destramă, bucată cu bucată. Noaptea fatidică îi împarte viața în înainte de Bataclan și după Bataclan, cu Hélène și fără Hélène. Actul terorist e, totuși, mai puțin important decât moartea soției mult iubite:
„«..Nu trebuie ca toate morțile astea să fie inutile…»
Fiindcă există și morți utile?
Ar fi putut să fie un șofer imprudent care a uitat să frâneze, o tumoare mai rea decât altele sau o bombă nucleară, contează un singur lucru: că ea nu mai este. Armele, gloanțele, violența, toate astea nu-s decât decorul scenei care se joacă în realitate, absența.
Puțini oameni înțeleg de ce trec atât de repede peste împrejurările în care Hélène a fost ucisă. Sunt întrebat dacă am uitat sau am iertat. Nu iert nimic, nu uit nimic, nu trec peste nimic, și mai ales nu atât de repede. Când toți se vor fi întors la viețile lor, noi vom trăi cu asta. Această poveste va fi povestea noastră. S-o resping ar însemna s-o neg. Chiar dacă trupul ei osos are răceala unui cadavru, sărutarea ei, gustul sângelui cald încă, iar ea îmi murmură în ureche frumusețea înghețată a unui recviem, trebuie s-o îmbrățișez. Trebuie să intru în această poveste.
Desigur, să ai un vinovat la îndemână, cineva pe care poți să-ți verși furia, reprezintă o ușă întredeschisă, o ocazie de a evita suferința. Și cu cât criminalul e mai odios, vinovatul, mai potrivit, cu atât ura este mai îndreptățită. Te gândești la el ca să nu te gândești la tine, îl detești ca să nu-ți urăști viața, te bucuri de moartea lui ca să nu le mai zâmbești celor care ți-au rămas” (pp. 30-31).
Într-un stil direct și simplu, folosind prezentul ca timp verbal, Leiris își expune durerea, o raționalizează, o mulează pe corpul său, pe viața sa, o transmite lumii întregi, însă fără a se victimiza și fără a se considera un erou, așa cum mulți l-au etichetat după scrisoare deschisă menționată:
„Când privim ceva de la depărtare, avem întotdeauna impresia că omul care supraviețuiește celor mai rele lucruri e un erou. Eu știu că nu sunt așa. Fatalitatea a lovit, atâta tot. Nu mi-a cerut părerea. N-a căutat să afle dacă eram pregătit pentru asta. A venit după Hélène și m-a obligat să mă trezesc fără ea. De atunci nu știu încotro merg, nu știu cum să ajung și nu trebuie să se conteze prea mult pe mine” (p. 89).
Scrie pentru a merge mai departe. Rememorează fragmente din cei doisprezece ani petrecuți cu Hélene Muyal-Leiris nu pentru a nu uita, e foarte clar că nu poate face asta, ci pentru a o păstra aproape. Povestește despre vizita la morgă, despre mâncarea primită de la mămicile de la creșa unde îl duce zilnic pe Melvil, despre întâlnirea cu N, prietenul supraviețuitor, în brațele căruia a murit soția sa, despre serile de citit cărți lui Melvil, despre tăiatul unghiilor celui mic, despre înmormântarea lui Hélene ș.a.m.d., ca pe canapeaua unui terapeut, ca un tratament luat zi de zi:
„De la decesul lui Hélène, nu mai există narațiune, e sfârșitul poveștii. Există doar clipe ce apar prin surprindere. Și tocmai despre aceste momente a trebuit să scriu, instantaneele unei vieți care nu și-a recăpătat răsuflarea” (p. 108).
„Mi-ar fi plăcut ca prima mea carte să fie o poveste, dar în niciun caz a mea. Aș fi vrut să iubesc cuvintele fără să-mi fie teamă de ele” (p. 107).
Pe termen lung, însă, ceea ce îl va salva nu va fi scrisul, ci chiar fiul său, care îi forțează o rutină, un ritm, un scop în viața fără Hélene. Melvil este cel care nu cunoaște nici rău, nici ură, cel care continuă să se joace, să se plimbe, să râdă, cel care îi va sfida pe teroriști „fiind fericit și liber”. Iar împreună, cei doi sunt „mai puternici decât toate armatele lumii”.
Confesiune, testament, pledoarie, tratament, Nu veți avea ura mea e o carte unică, din care fiecare dintre noi avem mult de învățat. Astăzi mai mult ca niciodată. Nu va fi deloc o lectură facilă, nu veți putea să o citiți altfel decât empatic, dar vă asigur că merită tot purgatoriul prin care veți trece.
Cumpără cartea din librăria online Cărturești!
