Tennessee Williams este poate cel mai montat dramaturg al secolului trecut, însă ce nu se prea ştie despre el este că a scris şi două romane, Primăvara la Roma a doamnei Stone şi “Moise and the World of Reason”. Cel mai cunoscut dintre cele două este primul, mai mult datorită a două dramatizări care au făcut furori la vremea lor, prima în 1961, cu Vivien Liegh şi Warren Beatty, iar a doua în 2003, cu Helen Mirren şi Olivier Martinez. Aseară am avut ocazia să mai vedem o montare a romanului lui Williams, la Teatrul Mic, în regia Lianei Ceterchi, cu Dana Dembinski-Medealeanu şi Ştefan Lupu în rolurile principale, montare adaptată după scenariul filmului turnat în 2003.
“Primăvara la Roma a doamnei Stone” este povestea unei actriţe aflată în acel moment dramatic al carierei când vârsta îşi spune cuvântul în rolurile pe care le abordează. Dorindu-şi să părăsească luminile rampei în glorie, anunţă oficial că alege să se retragă pentru a se îngriji de soţul său, a cărui sănătate este şubredă, neoficial părăsind, însă, lumea strălucitoare a Broadwayului pentru o vacanţă la Roma. După ce îi moare soţul, intră într-un con de umbră şi singurătate, alegând să trăiască în continuare în capitala Italiei, acolo unde este “cald şi departe”.
Pe parcurs, Karen Stone intră într-un cerc de tineri gigolo, matronati de o contesă sărăcită, îndrăgostindu-se de un anume Paolo di Leo. Deşi sentimentele dintre cei doi se dovedesc până la sfârşit a fi reale, problema de necontestat rămâne cea a banilor, Contessa fiind în căutarea doamnelor singure şi bogate, dispuse să plătească bani grei pentru o companie masculină selectă.
Tennessee Williams reuşeşte cu acest roman o dramă a femeii la sfârşit de carieră, aşa cum prea puţin era dezbătut subiectul în 1950 când a fost lansat.
După ce am văzut spectacolul de la Teatrul Mic, în care textul într-adevăr s-a dovedit a fi cel puţin captivant şi provocator, am ales să revedem şi cele două ecranizări din ’61 şi, respectiv, ’03, pentru a putea face o comparaţie pertinentă.
Dana Dembinski, pentru cei care nu ştiu, este de aproximativ 5 ani una dintre vedetele Media Pro, apărând şi jucând în diverse seriale/ telenovele. Cu spectacolul acesta, actriţa a revenit pe scena Teatrului Mic, însă nu putem spune că neatinsă de experienţa acumulată în TV-ul comercial – făcând și o comparație cu secvențele de pe youtube din “Idolul și Ion Anapoda”, de George Mihail Zamfirescu, realizat în 1991 pentru TVR de Dani Constantin.
Din nefericire, deşi este probabil singura din echipa teatrului care ar putea juca rolul lui Karen Stone, nouă ni s-a părut neconvingătoare, oricât de frumoasă, cuceritoare şi bună dansatoare ar fi. Este într-adevăr o mare provocare atunci când îţi preced două mari actriţe britanice, de statutul lui Vivien Leigh (câştigătoare a două Oscaruri, dintre care unul şi pentru Un tramvai numit dorinţă, tot Tennessee Williams) şi al lui Helen Mirren (care de 20 de ani face şi teatru, atât pe Broadway cât şi în Londra, în 2000 jucând-o pe Lady Torrance în “Orpheus Descending” al aceluiaşi Tennesse Williams).
Dana Dembinski a încercat să combine dramatismul lui Vivien Leigh cu erotismul lui Helen Mirren, nereuşind să împuşte niciunul din iepuri. Trebuie însă subliniat faptul că regizoarea s-a folosit remarcabil de experienţa în dans a actriţei, aceasta având câteva momente alături de partenerul său de scenă ovaţionate pe bună dreptate.
Ştefan Lupu a fost o redescoperire. În urmă cu aproximativ un an şi jumătate, l-am savurat în cadrul maratonului de teatru independent, în piesa de commedia dell’Arte, ComediAmore, pe care o pregătise cu Andreea Mateiu, cât încă erau masteranzi la clasa lui Gelu Colceag. Cu ocazia spectacolului care a avut premiera aseară la Teatrul Mic, i-am putut constata evoluţia, deloc de neglijat. Spre deosebire de partenera lui de scenă, Dana Dembinski, acesta a reuşit să iasă din tiparele trasate de Beatty şi, respectiv, Martinez, făcând un Paolo dramatic, şi nu atât de naiv precum le-au reuşit celor doi ante-menționati.
Personajul care întregește triunghiul dramatic al lui Williams, alături de Karen și Paolo, este Contessa, matroana exuberantă, cvasi de duzină, o sursă de bârfe în lumea high-class-ului roman. Jucată pe scenă de Oana Albu, nu am putut să nu remarcăm faptul că, asemeni lui Ştefan Lupu, aceasta a reuşit să se distanţeze (și nu în direcția greșită) de rolurile jucate anterior de austriaca Lotte Lenya (care a primit o nominalizare la oscar pentru rol) şi, respectiv, americanca Anne Bancroft. A avut momente în care am putut-o, însă, compara cu o Olga Tudorache a anilor ’80-’90, reusind un personaj negativ, parșiv, trist, în sensul că demn de milă, și, totodată, admirație.
Unul din momentele care ne-au plăcut în mod deosebit, dar care a fost insuficient elaborat şi, aşadar, uşor de trecut (pe nedrept) cu vederea de spectatori, a fost scena de la frizerie, unde Filip Ristovski, cel care îl joacă pe bărbierul şi prietenul lui Paolo, a cântat o bucată din “Bărbierul din Sevilla” a lui Rossini. Scena în oglindă, din filmul cu Vivien Leigh și Warren Beatty, pălește prin comparație.
Ar mai trebui spuse câteva cuvinte despre scenografie (Patricia Prundea) și ilustrație muzicală (Cristina Barbu). Deși decorul nu a excelat, decât cel mult prin faptul că nu i-a dezonorat textului lui Williams, nu același lucru se poate spune despre fundalul sonor.
Aranjamentul Patriciei Prundea a intrat în directă competiție cu muzica lui John Altman folosită pe coloana sonoră a ecranizării din 2003 (acesta primind o nominalizare la premiile Emmy). De cele mai multe ori combinată cu scene de dans, muzica din spectacol ne-a intrigat suficient încât să vrem să revenim la teatru.
Per ansamblu, “Primăvara la Roma a doamnei Stone” de la Teatrul Mic este o montare care merită văzută. Deşi din punctul nostru de vedere o adaptare justă a romanului a făcut-o José Quintero în 1961, când starea psihică a lui Vivien Leigh s-a potrivit de minune cu personajul Karen Stone, în ecranizarea din 2003, pe care regizoarea Liana Ceterchi a avut-o la bază, Helen Mirren a dat o notă mult mai senzuală şi erotică protagonistei, amănunt probabil tabu în anii ’60. Pentru cei care încă nu au văzut-o pe Vivien Leigh în “Primăvara la Roma a doamnei Stone”, vă lăsăm mai jos cu filmul în întregime, în speranţa că vă va intriga suficient încât să vreţi să vedeţi şi spectacolul de la Teatrul Mic.
