Dan Coman a debutat cu volumul de poezie anul cîrtiței galbene (Timpul, 2003). Acestuia i-au urmat alte două cărți de poezie, ghinga (Vinea, 2005) și Dicționarul Mara (Cartier, 2009). A fost recompensat, în 2004, cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Prima, și cu Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. De asemenea, în 2010 a primit Premiul pentru poezie acordat de Radio România Cultural, iar în 2011, Vilenica Crystal Prize, Slovenia.

În 2010 a debutat în proză, cu volumul Irezistibil (Cartea Românească), după care a publicat Parohia (Cartea Românească, 2012). Anul acesta, în ianuarie, i-a apărut un nou volum de proză, Căsnicie (Polirom, colecția „Ego.Proză”), o carte excelentă, fără doar și poate, pe care am recomandat-o ori de câte ori am avut ocazia. De altfel, Căsnicie este pretextul pentru interviul de față, cel de la care am pornit și ale cărui teme, personaje, scriitură ș.a.m.d. le-am exploatat cel mai mult, alături de celelalte cărți semnate de Dan Coman și de subiecte mai mult sau mai puțin atipice. Pentru că a ieșit un interviu consistent, mă opresc aici cu prezentarea, dorindu-mi să ajungeți, în urma lecturii rândurilor de aici, la carte (un fragment din roman aici). E musai.

 

După primele trei cărți de poezie, volumele în proză au primat: Irezistibil (2010), Parohia (2012) și, la început de 2015, Căsnicie. Unde e poezia?

Poezia e, ca întotdeauna, de partea cealaltă. Acolo unde rămîn cei puternici. Cei care cred. Care duc totul pînă la capăt.

În cazul meu, după ce ani de zile am fost convins că poezia (mă) poate salva, că literatura are ceva atît de special încît ar merita orice gest, am început să mă îndoiesc. Asta s-a întîmplat după Ghinga, cred. Brusc, mi-am dat seama că nu pot merge mai departe de-atît. N-aș fi făcut altceva decît să repet aceeași formulă. Aveam deja matrița, știam că nu mai era nevoie decît să să torn acolo text. Unul dintre prieteni nu m-a crezut, așa că a trebuit să-i dovedesc: am scris o carte (pe care-am aruncat-o mai apoi la gunoi) exact pe structurile respective, care nu era cu nimic mai prejos decît celelalte cărți ale mele. Dar la ce bun? Așa nu avea rost. Atunci cred că a apărut pentru prima dată pata aceea cenușie de deasupra capului, zgomotul de fond din capătul minții, vocea care pune presiune, neîncrederea. Norocul a venit odată cu Mara și cu incredibila experiență a paternității. A fost suficientă bucurie și a fost destulă lumină de veghe cît să scriu despre asta. Dar apoi, din nou, pata cenușie și vocea. Nu puteam nici să scriu în continuare, nici nu reușeam să mă opresc. Scrisul dă dependență, iar vremurile erau destul de tulburi, nu aveam liniștea și încrederea necesare pentru a renunța. Așa că forțam. Dacă dragoste cu de-a sila nu se poate, (vorbele lui MMH din Cartea tuturor intențiilor îmi răsunau întruna în cap), atunci literatura tocmai cu de-a sila se face. Stăteam și cîte cinci, șase ore nemișcat deasupra unei hîrtii, fumînd și golind oale întregi de cafea, fără să reușesc să scriu nici măcar un rînd. Niciodată nu m-am simțit mai umilit decît atunci. Mi-am spus de nenumărate ori că nu mă mai interesează, că nu mai vreau să aud de scris însă imediat ce rămîneam singur în vreo cameră, indiferent unde și cînd, primul lucru pe care-l făceam era să mă năpustesc cu pixul desupra unui caiet. Toate astea în mijlocul celei mai cumplite îndoieli. Apoi, într-o dimineață, gîndul salvator. Proza.

Pentru a scrie proză nu e neapărată nevoie să crezi. E suficient să creezi. Să construiești, să nuanțezi, să duci poveștile pînă la capăt.

Proza. Vreme de șapte ani am rezistat datorită ei.

Dar acum, după Căsnicie, cred că e timpul să mă întorc la ceea ce mă interesează cu adevărat.

casnicie

Spuneai într-un interviu că Irezistibil e un fel de jurnal, iar Parohia, o (pseudo)monografie. Refuzai oarecum eticheta de roman pentru ambele cărți în proză. Putem să-i lipim, în sfârșit, Căsniciei eticheta aceasta? Eu cred c-o merită cu vârf și-ndesat :).

Din punctul meu de vedere, Căsnicie e mai degrabă un eseu. Însă nu mă deranjează să-i spunem roman. După cum mi-ar fi egal dacă i-am zice studiu didactic sau poem. Doar că, dacă-i lipim eticheta de roman, atunci cei care obișnuiesc să citească și să se bucure de acest gen literar vor fi descumpăniți. Gîndită din această perspectivă, povestea din carte n-ar mai sta în picioare. Ar fi de nesuportat și de neînțeles.

Structura cărții e într-adevăr asemănătoare unui roman, dar asta doar la suprafață. Am mai spus-o: nu scriu romane – și nu pentru că n-aș vrea, cît pentru că înțeleg foarte bine că mi-e peste puteri. Mai degrabă aș zice că fandez. Mixez discursuri. Propun o formă fixă doar pentru a da impresia că ceea ce spun e lizibil. Reiterez aceeași obsesie indicînd de fiecare dată puncte de reper false. De aceea știu că e imposibil ca astfel de texte să aibă succes de public ori de critică. Ele doar contrariază (cel mult) și vor continua să rămînă în afara cercului. Dar asta mă preocupă prea puțin ca să insist.

parohia dan coman

„Am subiectul, îl întorc pe toate părţile, încerc să-l duc cît de departe pot. Cînd mă aşez să scriu, nu pornesc de la ideea de-a scrie un poem sau o povestire, ci o carte”, spuneai în interviul cu Marius Chivu din Dilemateca, anul VIII, nr. 80, ianuarie 2013. La fel a fost și în cazul cărții de față? S-a format de la sine în proză?

Subiectul conține întotdeauna forma.

Așa mi se întîmplă de fiecare dată: imediat ce găsesc subiectul, știu cu exactitate ce tip de text urmează să scriu. Am începutul și sfîrșitul, știu tehnica pe care o s-o aplic, volumul cărții, consistența. Mai apoi nuanțez. Umplu golurile dintre părți. Nivelez propozițiile și trag sforile.

La fel a fost, desigur, și acum. Cînd m-am hotărît să scriu despre căsnicie, am înțeles imediat care e forma optimă pentru așa ceva. Trebuia doar să aranjez marginile, să hotărăsc limitele astfel încît să am un suport pentru text. De data asta cei mai eficienți parapeți au fost ai romanului.

 

Pe de altă parte, ai afirmat, cu diferite ocazii, că atunci când te așezi la masă pentru a scrie, ai capul gol. De unde și până unde ai ajuns să diseci o căsnicie, să scoți la suprafață toată mizeria unei relații amoroase legalizate, să o redai în dublă perspectivă ș.a.m.d.?

Toate cărțile mele au același subiect. Tratează aceeași temă, din exact același unghi. E un defect, desigur. Dar, dacă avea dreptate Pavese – și a fi aventurier cu adevărat înseamnă să trăiești toată viața cu aceeași femeie, atunci, transferînd teoria asta asupra scrisului, sunt un mare aventurier. Totul pe aceeași temă, reformulînd, mixînd aceleași propoziții pînă cînd par a fi cu totul altele, învîrtindu-mă necontenit în cerc. Aceași raport inegal care stăpînește dintotdeauna dragostea, mecanismele care declanșează apropierea a doi oameni, frica, atracția, nepăsarea, dependența. Dinamica acestui raport. Rupturile pe care le presupune pentru a putea merge mai departe. Noile alianțe și repoziționările necesare. De data asta încercuind cu un creion ideea căsniciei, teoretizînd-o și exemplificînd.

 

Întotdeauna am avut senzația că atunci când începi un volum cu „Această carte este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau instituții reale este pur întâmplătoare”, ceva se trece sub tăcere. Așa că nu mă pot abține să întreb: ce ai trecut sub tăcere?

Ceea ce contează într-o carte, ceea ce rămîne din ea sunt spațiile albe dintre rînduri. Adică exact ceea ce nu s-a spus. Toți oamenii care utilizează cuvinte, o fac doar ca să poată trece sub tăcere gîndul că nu merită. Că nu există nici un sens, în nimic.

Scrisul e o tehnică specială pe care o deprinzi doar pentru a evita să vorbești în zadar despre chestiunile cu adevărat importante. Cele despre care, vorba lui W, trebuie să se tacă.

dan coman interviuSursă foto

Legat tot de citatul de mai devreme, oare nu mai avem încredere în discernământul cititorilor, de ne vedem obligați să precizăm că avem în față o operă de ficțiune?

Există cititori și cititori. Părinți iubitori, orașe mici și licee mari care înțeleg literatura în fel și chip. Sigur că disclaimer-ul acela e pus acolo și ca șmecherie, un joc aproape nevinovat care să incite suspicioșii, dar e și o mică măsură de precauție pe plan local. Asta pentru că, după ce a apărut Irezistibil (în 2010) am fost aprope somat de cîțiva scriitori bistrițeni să-mi recunosc vinovăția și să repar greșelile. Era în cartea aia o povestire in care un tînăr poet bistrițean – pe numele lui Dan Coman – ajunge să fie unul dintre cei mai importanți poeți din generația lui – dar asta abia după ce fură manuscrisele maestrului său bețiv și ratat, V. Paraschivoiu (poet care a existat cu adevărat și pe care l-am pomenit în nenumărate rînduri). Mă rog, nu încercam acolo decît să deconstruiesc, la vedere, ritualurile autoficțiunii, lucrînd chiar cu materialele pe care orice autoficțiune le propune, dar îngroșîndu-le și hiperbolizîndu-le ca să fie cît mai clare modurile ei de funcționare. Și m-am trezit invitat la cafea de reprezentanții literaturii locale care păreau mulțumiți de faptul că mă dădusem singur în gît – doar că acum îmi cereau să republic cărțile de poezie cu numele autorului adevărat, adică V. Paraschivoiu. Ba mai mult, la cîțiva ani după asta, într-o seară de pe la începutul lui 2015, în Class, o doamnă s-a apropiat de masa unde îmi beam frucola – și, după ce și-a cerut scuze pentru deranj, m-a întrebat ceea ce, zicea, voia să mă întrebe de multă vreme: era adevărat că furasem poemele lui Paraschivoiu și nu mai voiam să le dau înapoi?

 

Rebeca este un personaj atipic, extrem de puternic, care te intrigă constant. E minunată discrepanța dintre „portretul” Rebecăi întocmit de narator – mai ales atunci când privirea lui se suprapune celei soțului – și cel care reiese din jurnalul ei – contrabalansează perspectiva naratorului. Ambele sunt extrem de credibile. Cum ai construit cele două viziuni atât de complexe? Și cum ai reușit să adopți tonul unei femei astfel încât aceasta să nu pară de hârtie?

Vocea Rebecăi nu face altceva decît să reia vocea îndrăgostită a teodorei din anul cîrtiței galbene, tonalitățile joase folosite de Ninia în Parohia, detașarea maternă din vorbele Tlindei (dicționarul Mara) sau tăcerile dominatoare ale Ghingăi. Toate cărțile astea, repet, au un singur personaj feminin, același, care nu spune niciodată altceva, doar nuanțează și reformulează poziția ei în raport cu celălalt. Și mereu, în fiecare carte pe care am scris-o, vocea aceasta a fost segmentată, îngînată, distorsionată de prezența, vorbele și mișcările celuilalt. Întotdeauna un raport inegal, reacții în contratimp, gesturi ascunse. Pentru că întotdeauna dragostea presupune fragilitate și dezechilibru.

 

Daria este una dintre cheile cărții, un liant necesar cuplului – cu ea deschide, de altfel, romanul. Ai avut vreun moment un alt personaj sau altceva care „juca” acest rol?

De data asta, scriind Căsnicie, mi s-a întîmplat ceva absolut nou. Dacă în celelalte cazuri totul a decurs așa cum îmi precizasem încă de la bun început, acum n-am reușit din prima. Cartea asta a avut trei variante total diferite și chiar dacă structura și ideea au rămas neschimbate, personajele, forma, atmosfera au trecut prin modificări radicale. În afară de Rebeca ( ea, sărăcuța, a rămas la fel), celelalte personaje și-au tot schimbat și părul, și năravul pînă să ajungă ce sînt acum. A fost extrem de greu și de neplăcut. M-a epuizat cartea asta. Bine că am scăpat de ea.

Dan-ComanSursă foto

Comportamentul bărbatului protagonist se modifică după ce i s-a născut primul copil, o fetiță. Pe tine (cum) te-a schimbat?

Despre schimbarea asta am scris în Dicționarul Mara (ghidul tatălui 0-2 ani).

Da, apariția unui copil modifică radical totul. Și nu atît pentru mamă (care-și folosește automat instinctul), cît pentru tată. El e cel nevoit să înțeleagă, din afară, mereu din afară, totul. Șocul poate fi uriaș. Se schimbă tonalitățile vocilor, vocabularul, ritmurile, modul în care se manifestă tandrețea. E o experiență teribilă. Esențială, îmi place să cred.

 

Cât timp ții în sertar un manuscris înainte de a-l publica? Când știi că e gata?

Depinde. Parohia am scris-o în mai puțin de o lună, Căsnicia în trei ani și ceva, ghinga în doi. Cînd știu că e gata? Cînd, dintr-odată, încercînd să reiau textul, să-l recitesc și să mă joc cu el, mă simt obosit și plictisit și-mi dau seama că nu mă mai interesează deloc.

 

Două zone sunt refugiile perfecte pentru personajul masculin dominator: casa părinților de la țară și Class, o cafenea din Bistrița (în care vreau să intru cândva, prea e ridicată în slăvi 🙂 ). Tu unde te simți cel mai bine, unde ești liniștit, unde poți scrie?

Înainte, scriam doar la masa de lîngă geam și doar dacă eram singur în casă. Numai pe caiete studențești cu foi veline și numai cu cerneală neagră. Acum nu mai contează. Pot scrie oriunde și oricînd. La școală, în timp ce elevii lucrează la teste, în bucătărie, așteptînd să fiarbă apa pentru ceai sau în camera mare, la calculator, cu un copil pe genunchi și cu celălalt urcat pe pat, imitînd-o pe Angela Gheorghiu. Și toate astea nu din vreun sentiment al urgenței sau al necesității, cît mai ales pentru că am ajuns, în sfîrșit, să înțeleg: scrisul nu e un gest esențial.

 

Chiar așa, dacă tot am spus că aș vrea să „vizitez” Class grație romanului tău, ce loc (cafenea, restaurant, oraș, țară, etc.) ai vrea să vizitezi, în urma lecturii unei cărți?

Cafeneaua din Madrid în care Adrian, vorbind pe chat cu Maria, îl zărește pe d great alături de o femeie superbă.

 

După ce a fost publicată Căsnicie, ai mai recitit-o? Dacă da, ce reacții ai avut la relectură, știind că nu mai poți schimba nimic?

Dintre toate cărțile mele, doar Parohia o mai pot reciti ( dar numai cîteva pagini pe an si numai în zilele luminoase). În rest, nimic nu mă mai îndeamnă să-mi deschid cărțile. De cîteva ori, pe vremuri, am încercat din curiozitate cu primele două cărți de poezie, dar singurul lucru pe care am reușit să-l înțeleg a fost că nu mai vreau să fac asta. Cu atît mai puțin acum, după ce Căsnicia asta aproape că m-a înnebunit.

dan comanSursă foto

În afară de acest roman (pe care eu îl recomand cu toată căldura), ce cărți ne-ai mai sugera, din literatura română sau din cea universală, să citim cu această temă mare în centru?

Ar fi destul de multe, de la Să nu pronunți noapte sau Odihnă desăvîrșită ale lui Amos Oz la Soț și soție, romanul Zeruyei Shalev ori, în literatura noastră, Luminița, mon amour a lui Cezar Paul Bădescu; dar cartea pe care aș recomanda-o fără ezitare – și care a avut un rol foarte important în scrierea Căsniciei –, e ghinga pe înțelesul tuturor, volumul de debut al Ninei Coman. Cred că e cartea cea mai apropiată de ce am vrut să fac eu în Căsnicie – în plus, acolo am găsit vocea feminină după care am încercat să reglez tonul Rebecăi din jurnale.

 

În afară de tutun și cafea (care apar extrem de frecvent și în cartea aceasta), de ce alte lucruri ai nevoie atunci când te așezi la masa de scris?

Nu fumez și nu beau cafea niciodată cînd scriu. Prefer ordinea, căldura și radioul pornit pe rock fm. Batoanele Twix și ceaiul de mentă.

 

Cărțile tale au fost foarte bine primite, atât cele în versuri, cât și cele în proză (inclusiv Căsnicie). Cum te împaci cu succesul de critică? Înseamnă acesta ceva pentru tine, pentru scriitura ta?

Au fost foarte bine primite?

Au fost bine primite, da, în sensul că s-a scris despre ele civilizat, didactic și uniform ca despre oricare altă carte de nivel mediu. Ceea ce, trebuie să recunosc, e conform cu realitatea.

ghinga Povestește-ne puțin, te rog, despre Ghinga, adaptarea scenică a prozei scurte „O întâlnire cu cititorii”.

O surpriză, da. O bucurie uriașă.

Acolo, la Fabrica de pensule din Cluj, niște oameni foarte tineri și extrem de talentatți s-au gîndit să pună în scenă Ghinga, dramatizare după O întîlnire cu cititorii, textul ăla din Irezistibil pe care eu nu l-aș fi văzut niciodată transformat în așa ceva. Sincer să fiu, după ce am văzut piesa, a început chiar să-mi placă povestirea. Habar n-aveam ce mișto poate să fie! Trei regizoare – Leta Popescu, Andrada Lazăr, Valentina Gabor -, șase actori (unul dintre ei, Doru Mihai Talos – senzațional), 10 copii, un tînăr poet, Valeriu A. Cuc, ei au gîndit totul. A fost foarte frumos. Măgulitor. Pentru cîteva ore am prins curaj.

 

Dacă ai întâlni peștișorul auriu și ți-ar permite să-ți pui o singură dorință în legătură cu romanul acesta, Căsnicie, ce ai vrea să se întâmple cu el?

De-acum va fi singur pe lume. Va trebui să se descurce. Peștișorului auriu i-aș cere să-i dea conștiință proprie, un greieraș ca cel al lui Pinocchio, pedant și discret.

2 comentarii
  1. AvatarMarchi

    „Orice asemănare cu persoane sau instituții reale este pur întâmplătoare”…
    Abia atunci când citesc precizarea asta, devin bănuitoare. Și înțeleg că autorul vrea să transmită, de fapt, că „orice asemănare cu persoane sau instituții reale” este voită și neîntâmplătoare. 🙂
    p.s. A propos, am început să citesc „Căsnicie”…

    Reply
  2. Avatarioana niculescu

    M-am intalnit cu scrisul lui Dan Coman in revista As. Citeam degajata diverse articole din aceasta
    luminoasa publicatie, cand un anumit text ma obliga , la un moment dat, sa ridic ochii spre Cer si sa exclam: Doamne, ce freamat stilistic, ce vubratii
    poate avea gandul sustinut de o superba inzestrare
    daruita nu oricui!
    Cine este personajul? Aflu, pe Net , ma bucur de descoperire, voi citi ce a scris..Am acelasi sentiment de incantare intelectuala ca atunci cand l-am reoerat, candva, pe Cristan Badilita – patrologul si scriitorul. Geniali, amandoi, dupa opinia mea de senior editor. Si nu numai a mea.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *