Anul trecut apăruse la Editura Polirom, în colecția ”Biblioteca Polirom. Actual”, în traducerea Gabrielei Lungu, romanul Nimeni nu se salvează singur (cronică aici), semnat de Margaret Mazzantini. În urmă cu câteva luni, la începutul lui 2014, a fost publicată, cu aceleași coordonate, cartea Marea, dimineața. Ceea ce-mi spune (fără a avea date concrete) că Margaret Mazzantini este o scriitoare destul de apreciată la noi, din moment ce se traduc cărțile ei atât de repede. Lucru care este cum nu se poate mai bine, zic eu – veți vedea în rândurile ce urmează de ce.
Marea, dimineața nu se abate de la stilul lui Mazzantini, ci îl reconfirmă și îl încarcă cu noi valențe în acest nou roman. Cartea este subțirică (160 de pagini), cu fraze scurte care creează, de cele mai multe ori, imagini puternice, și are în centru două cupluri în oglindă – dacă în Nimeni nu se salvează singur avem un cuplu tânăr care-și diseacă relația amoroasă în fața ochilor noștri, într-o secvență fiind pus în oglindă cu un altul, mai în vârstă, varianta lor fericită poate, în Marea, dimineața cuplurile sunt redate tot la vârste diferite, dar au o relație de iubire puțin schimbată, căci este vorba de două mame și fiii lor. Scriitoarea merge cu paralela dintre cele două cupluri care nu se cunosc și nici nu se vor cunoaște vreodată până într-acolo încât îi plasează de o parte și de cealaltă a Mediteranei, într-un du-te vino amețitor de dureros, într-un fel de pendulare a suferinței de pe un mal pe celălalt și înapoi.
Romanul este plasat, mai exact, între țărmul Libiei și cel al Italiei, între ultima oază a Saharei și insula italiană, între două realități bântuite de regimuri violente și, spre sfârșit, de imaginea lui Gaddafi. Pe aceeași linie, trebuie să spun că este surprinzător cum scriitoarea reușește să distileze esența esențelor, să transpună, în nici măcar două sute de pagini, o istorie a italienilor forțați să devină arabi iar apoi din nou italieni și a arabilor nevoiți să caute refugiu italian, o istorie a căutării identității, a dezrădăcinării, a vieții puse pe butonul de pauză din pricina luptelor și așa mai departe.
Întreg mecanismul narațiunii (cu un narator la persoana a III-a, omniscient) merge ca uns – cartea are trei părți sub formă de capitole (Farid și gazela, Culoarea tăcerii și Marea, dimineața), un fel de povestiri din două perspective: prima a băiețelului arab Farid care nu a văzut niciodată marea (iar când va avea ocazia să o vadă și chiar să călătorească pe mare se va apropia, fără să știe, de moarte) și cea de-a doua este a lui Vito, adolescentul italian cu rădăcini arabo-italiene care nu știe ce să facă cu viața lui. Ei sunt dublați de mamele lor. Figura paternă, și într-un caz, și în celălalt, apare episodic – tatăl lui Farid este omorât de armata Jamahiriei, iar tatăl lui Vito își părăsește familia. Capitolul lui Vito este, de altfel, mai consistent, povestind (totuși sumar) despre rădăcinile lui Vito și inadaptarea familiei sale; despre Farid nu aflăm la fel de multe lucruri, tocmai pentru că povestea lui nici măcar nu are timp să se dezvolte. Cele două perspective se contopesc, se varsă una în cealaltă în cel de-al treilea capitol, cel care încheie romanul acesta apăsat, copleșitor.
Spuneam că Farid este un băiețel arab. El trăiește într-o zonă veche a ultimei oaze a Saharei, împreună cu tatăl său tehnician – ”se pricepe la electricitate” -, care montează antenele de televizor pentru doamnele care doresc să-și vadă în continuare telenovelele (Femeile nu vor să se gândească la război, vor să plângă din dragoste. Vor să știe dacă bărbatul cel bun va afla că băiatul e al lui și dacă bărbatul cel rău va cădea cu mașina neagră de pe stânci.), și cu mama sa, casnică, cea care ar fi putut fi o cântăreață desăvârșită dacă soțul ei ar fi lăsat-o. Imaginea mamei, Jamila, este creionată cu atenție de către narator, mai ales prin prisma privirii copilului ei:
Farid e îndrăgostit de mama lui, de brațele ei care fac vânt ca niște frunze de palmier, de răsuflarea ei când cântă un malouf încărcat de dragoste și lacrimi, iar inima îi crește atât de mult, că trebuie s-o țănă strâns cu amândouă mâinile ca să nu cadă la pământ, în ligheanul de metal pentru apă de ploaie, ruginit și tot timpul uscat.
Mama lui e tânără, pare mai degrabă sora lui. Uneori se joacă de-a mirii, Farid o piaptănă, îi aranjează vălul. (p. 13-14)
Curând, universul idilic al copilăriei lui Farid este zdruncinat de începerea războiului:
Țintesc în jos, către oamenii din piață, care fug urlând. Sunt forțele credincioase lui Gaddafi, mulți dintre ei sunt străini, murtaziqa, mercenari înrolați din alte războaie subsahariene. Trag cu arma și urlă ca-n filme. (p. 22)
Toate scenele acestea, inclusiv secvența uciderii tatălui, sunt văzute de copilul care nu înțelege ce se întâmplă, nu pricepe ce-i acela război sau ce înseamnă moartea. Apropo de șocul pe care Farid îl trăiește: el nu realizează că tatăl său este mort, nici măcar mama lui nu are curajul să-i spună adevărul.
Tensiunea este acumulată rapid, prin imagini terifiante, prin descrierea succintă a orașului desfigurat de lupte și fuga celor care vor să se salveze din calea furiei soldaților. Printre aceștia, și Farid cu Jamila, care călătoresc spre mare, în speranța unei salvări de cealaltă parte a țărmului. Salvare care, evident, nu vine. Bărcile șubrede, setea chinuitoare, deshidradarea, grămezile de oameni care vor cu încăpățânare să trăiască, visele unei vieți mai bune, cadavrele aruncate peste bord te lovesc în moalele capului. Câteva pagini îi trebuie lui Mazzantini ca să te răvășească.
Și nici nu se oprește aici. Îi lasă pe mare pe Jamila și fiul ei, încremeniți în lupta lor fără arme, și îl scoate la înaintare pe Vito, adolescentul aflat pe tărmul italian, în insula unde vine, împreună cu mama și bunica sa, să-și petreacă verile și sărbătorile. Vito nu știe ce să facă cu viața lui: proaspăt absolvent de liceu, cu un bacalaureat luat cu chiu, cu vai, nepriceput la nimic, este confuz în privința viitorului lui. Dacă Farid este forțat să plece din universul lui frumos, cel în care abia reușise să se împrietenească cu o gazelă, Vito nu are parte de nicio constrângere.
Nici relațiile copiilor cu mamele lor nu sunt asemănătoare, ba chiar sunt diametral opuse. Angelina, mama lui Vito, este o femeie tăcută, retrasă, distantă față de fiul ei, închisă în sine, cu o viață tulburată și tulburătoare: Mama lui seamănă cu marea, are aceeași privire lichidă, același calm, cu furtuna înăuntru (p. 53).
Avem timp s-o cunoaștem, Mazzantini ne lasă să-i știm povestea, să-i vedem casa din Tripoli, să fim complici la primele ei jocuri și la prima iubire, Ali, pe care o lasă în urmă atunci când este deportată, când familia ei este forțată să părăsească Libia și să se întoarcă în Italia – bunicii ei fuseseră italieni obligați să colonizeze țara arabă în 1938, dar se descurcaseră și-și luaseră viața de la capăt, făcându-și prieteni arabi și afaceri prospere: S-au pus pe treabă. Mulți dintre italieni erau evrei. S-au împrietenit cu arabii. I-au învățat tertipurile lor agricole. Se întâlniseră niște săraci cu alți săraci. Aveau pe frunte aceleași riduri de pământ și trudă (p. 55).
O identitate complexă va avea Angelina pe umeri și asta o va urmări tot timpul, chiar și atunci când are o relație cu un bărbat care o părăsește, lăsând-o singură cu fiul ei. Libia rămâne în sufletul ei și, implicit, al mamei ei, Santa. Sentimentele prin care cele două trec atunci când vizitează țara ca cetățene italiene sunt confuze, iar amintirile se declanșează în lanț. Interesant este că Vito le însoțește, iar naratorul mută, periodic, centrul de greutate spre privirea băiatului, cel care trebuie să-și înțeleagă istoria de dinainte de a se naște pentru a-și alege un drum în viitor.
Cele două perspective, cuplurile Farid – Jamila și Vito – Angelina, se întrepătrund și alternează în ultimul capitol, devenind reprezentative pentru întregi generații de oameni măcinați, dezrădăcinați, alungați din propria țară din pricina intereselor meschine ale unor dictatori nemiloși, hăituiți dintr-o parte într-alta, precum niște animale, netoleranți niciunde, jertfiți pe altarul istoriei:
”Doar atunci înțelese Vito ce vroia să spună bunicul Antonio cu istoria omului este istoria foamei sale. A unor flămânzi care se mută dintr-un loc într-altul. E foamea săracilor, a coloniștilor, a refugiaților. E foamea nesășioasă a celor puternici” (p. 128).
Cei care caută salvarea, Jamila și Farid, vor muri pe mare, iar ceilalți doi vor fi ”eliberați” – Vito pleacă la Londra, iar Angelina este pregătită să se sinucidă; ce o va împiedica vă las să descoperiți în carte.
Imaginea mării din Marea, dimineața este departe de cea atât de uzată în imaginarul comun, cea romantică, sentimentală; romanul o dezvrăjește și ți-o arată din multiple alte unghiuri (îngroșările îmi aparțin):
Să întorci capul și să nu mai vezi nimic, doar marea. Rădăcinile tale, înghițite de mare, fără nici un motiv acceptabil (p. 88).
Când a văzut marea, i s-a părut mare și udă, dar nimic mai mult. Un pământ ușor, fără arme. O binecuvântare (p. 144).
Gazela e pe mare. Nu se știe cum, dar e acolo (p. 145 – halucinația morții).
A văzut bărcile alea încărcate și puturoase ca niște borcane cu scrumbii. Tinerii din Africa de Nord, foști prizonieri de război, din lagăre și cei care fuseseră aruncați în gropile de sub nisip. A văzut privirile halucinante, trecerea copiilor supraviețuitori, crizele de hipotermie. Păturile argintii. A văzut frica de mare și frica de pământ (p. 149).
Pe insulă se află cimitirul necunoscuților. Un om cumsecade a adunat trupurile azvârlite de mare pe mal, s-a frecat cu mentă la nas să nu simtă mirosul (p. 153).
Angelina privește marea fiului ei. Ceea ce a ales de pe plajă, din istorie. Un spațiu interior în resacul lumii (p. 157).
