Spre sfârșitul lui martie 2015 apărea, la Editura Cartea Românească, un roman excelent care se citește cu o plăcere extraordinară: Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui, de Cristian Teodorescu. În aprilie avea loc o lansare a cărții la București, în mai la Tulcea, iar în octombrie binecunoscutul scriitor și jurnalist român era invitat la cea de-a patra ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, unde, îmi amintesc cu plăcere, a citit un fragment din acest roman. În martie 2016, Cristian Teodorescu va merge, la aproape un an distanță, într-un turneu de promovare a Șoselei Virtuții. Cartea Cîinelui – începe cu două lecturi publice: pe 2 martie la Brașov (ora 18:00, Librăria „Șt. O. Iosif”, alături de Ruxandra Ivăncescu, Romulus Bucur și Adrian Lăcătuș) și pe 3 martie la Sibiu (tot ora 18:00, Librăria Habitus, alături de Andrei Terian și Dragoș Varga).
Cum am ratat, sistematic, din pricina lipsei de timp, un interviu cu autorul Șoselei Virtuții. Cartea Cîinelui – care este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune cărți ale anului 2015 -, am „recuperat” acum, profitând de reflectoarele care se reîndreaptă spre acest volum lunile acestea, prin intermediul turneului de lecturi propus de Cartea Românească și Polirom.
Vă invit, așadar, să aflați chiar de la Cristian Teodorescu ce așteptări a avut de la cea mai recentă carte de-ale sale, cum a scris-o, de ce a făcut anumite alegeri literare, cum și-a construit protagonistul, când va apărea cel de-al doilea volum, Șoseaua Virtuții. Cartea Copiilor, ce urmează după aceste două romane, ce preferințe culinare are și multe alte detalii care, sper eu, vă vor conduce, împreună, spre a citi Șoseaua Virtuții.
Începem abrupt. Cum priviți Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui la aproape un an după publicarea romanului? Ce v-a surprins plăcut de la lansarea cărții până astăzi și ce nu v-a plăcut în legătură cu receptarea acesteia? Ce-ați fi vrut să se întâmple și nu s-a întâmplat?
O iau în ordine inversă. Mă așteptam ca acest roman să provoace discuții pe internet printre cei care l-au citit – vorbesc de cititorii obișnuiți –, fiindcă lumea din romanul ăsta e cea în care trăiesc, cea despre care se plîng că nu-i înțelege și, mai ales, cea despre care mulți se plîng că n-o înțeleg.
Au fost cronici care nu mi-au plăcut, e drept puține, dar știți cum e, pe-astea le ții minte mai mult decît pe cele care-ți plac. Ceea ce m-a bucurat cel mai mult a fost că și noua generație de critici literari a primit bine cartea, dar și scriitorii de vîrsta mea și bătrînii clasici în viață. Cînd mi-a dat telefon Radu Cosașu și mi-a spus, cu vocea lui gravă, că am dat lovitura și apoi mi-a spus pe îndelete de ce e el de părerea asta, m-am simțit emoționat ca la debut. Cum văd eu Cartea Cîinelui după un an? Cu profundă amiciție.
În contextul cărților dumneavoastră, ce loc ocupă Șoseaua Virtuții?
Cum nu seamănă cu nici una dintre cele dinainte, îmi vine greu să fac un clasament. Cum e cea mai recentă carte a mea, o simt ca mai apropiată decît pe cele dinainte. Însă pentru analizele pe care a trebuit să le fac scriind-o, asta e cea mai, cum să zic, elaborată, deși mulți mi-au spus că pare scrisă dintr-o suflare.
Spațiul mi se pare foarte important în cărțile dumneavoastră. De pildă, viața Câinelui este modelată de mediul în care trăiește, de țara, respectiv orașul în care locuiește. Ce fel de relație aveți cu București, respectiv cartierul Militari?
Bucureștiul e un oraș pe care-l iubesc și îl urăsc aproape în aceeași măsură. Îi iubesc vechile cartiere și parcurile pe unde mă plimbam în adolescență cu viitoarea mea soție. Urăsc în București construcțiile smintite ale lui Ceaușescu, în special Casa Poporului, care mi se pare un coșmar. Cartierele de tip dormitor, cum e și Militari, unde locuiesc, mă irită și azi cu monotonia lor înfiorătoare, încît atunci cînd ies la plimbare, prefer străzile lăturalnice, cu case care au scăpat de demolare. Altfel, însă, azi sînt mai curios decît pe vremuri față de viețile suprapuse din blocurile care se înșiruie în Militari, pe stînga, cum te duci spre autostradă, de parcă ar fi o singură clădire.
Există un paragraf la începutul cărții în care insistați asupra faptului că rândurile ce urmează sunt ficțiune. Mi se pare straniu când autorii se simt nevoiți să pună accentul pe acest lucru. Oare nu mai funcționează „contractul” dintre autor și cititor, acordul tacit și conștient că se va citi literatură, nu non-ficțiune?
Am pierdut prieteni, care s-au supărat pe mine și după Medgidia, fiindcă și-au recunoscut părinții sau bunicii în romanul acela, încît în Cartea Cîinelui am simțit nevoia să le atrag atenția celor care s-ar fi putut recunoaște în roman că e vorba „totuși” de o ficțiune.
Chiar așa, s-a recunoscut cineva în cartea dumneavoastră?
S-au recunoscut și unii care n-ar fi avut nici un motiv s-o facă. Cu sau fără plăcere.
Peste ce dificultăți ați dat în creionarea protagonistului Cîinele?
Chestii de amănunt. În clipa în care m-am apucat să scriu despre el, aproape că îl vedeam. Și vă asigur că nu semăna deloc cu mine, chiar dacă avea ochelari și o parte dintre experiențele mele de viață, mai puțin cea cu eșecurile lui sexuale și cele cu aventurile lui extraconjugale.
Romanul acesta este foarte diferit de ceea ce ați scris până acum, chiar dacă, desigur, sunt amprente marca Cristian Teodorescu peste tot. Ce s-a întâmplat în cei 6 ani – 2009, anul apariției Medgidia, orașul de apoi, și 2015, anul în care ați publicat Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui –, cât ați păstrat pentru public din tot ceea ce ați scris și cât ați experimentat pentru sertar?
Și Medgidia și Șoseaua Virtuții sînt fiecare în parte experimente, doar că în Medgidia n-am păstrat nimic la sertar: am mai scris cîteva povestiri care fac parte din acel roman, după aceea. În schimb în Șoseaua Virtuții, în timp ce scriam la Cartea Cîinelui îmi făceam însemnări, în contrapunct, și pentru celălalt volum, Cartea copiilor.
S-a vorbit despre Cartea Cîinelui ca despre Cartea Tranziției. Sunteți de acord cu „eticheta” aceasta?
Am vrut să fie o carte despre tranziție, cu speranțele aferente. După aceea, cum i-o fi soarta. Cînd s-a spus că ar fi Cartea Tranziției, vă dați seama că nu m-am luat cu nimeni la ceartă din cauza asta. Doar că pentru mine, Șoseaua Virtuții e alcătuită din două cărți, iar a doua e în curs de scriere, așa că acum încerc să mă vaccinez de elogii, ca să-mi văd de treabă.
Literatura, cinematografia, teatrul etc. au parte, la noi, de reacții negative ori de câte ori tratează tema comunismului sau a perioadei postdecembriste. Oamenii par exasperați de vremurile acelea. De ce credeți că unii cititori nu gustă întoarcerea în trecut?
Fiindcă e dureroasă. Fiindcă pentru cei mai mulți dintre noi înseamnă o revenire la speranțe înșelate și la naivități despre care vrem să uităm. Cînd descoperi că după ce-ai trecut prin ceaușism, cînd ți se părea că nu poate ceva mai rău, poate exista și așa ceva, simți nevoia să uiți de trecutul apropiat, ca să nu te mai enervezi o dată în plus pentru naivitățile tale de atunci.
Începuturile presei libere, primele afaceri în capitalism sau mizeriile din politica de după ’89 sunt cât se poate de bine (și subiectiv) surprinse în Cartea Cîinelui. S-a încheiat tranziția sau ne aflăm în aceeași poveste, cu câteva detalii modificate pe ici, pe colo, cu o ușoară evoluție?
În anumite privințe, rănile sociale ale tranziției s-au cangrenat. Avem politicieni din ce în ce mai bogați și alegători care de-abia își duc zilele. Descoperim că multe dintre marile averi s-au făcut prin fraudă și că posesorii lor, care ne scuipă în cap, nu sînt cu nimic altfel, fundamental, decît cei care ne fură din buzunare în tramvai. Ba chiar, dacă hoțului din tramvai îi poți da peste mînă cînd vrea să te caute în buzunar, hoților din toate buzunarele n-ai ce să le faci.
Vorbiți succint în alte interviuri despre Cartea copiilor, volumul al doilea al Șoselei Virtuții, unde copiii Câinelui se află în prim plan. Ce generație s-a lăsat mai ușor de pus în pagină, cea a copiilor de după ’90 sau a adulților familiști (în momentul revoluției)?
Aș putea să vă răspund de-abia după ce voi termina Cartea copiilor. Mai ales că nu seamănă deloc cu Cartea Cîinelui, deși se înrudesc.
Când va apărea cartea? După ea, ce urmează?
Sper că o voi termina în acest an. Așa ar trebui, doar să nu mă trezesc că ar trebui să-i fac cine știe ce schimbări. După aceea, și de această dată va fi chiar după aceea, sper că voi scrie o carte înrudită cu Medgidia a cărei idee mi-a venit cînd am fost cu soția mea în Ardeal, în satul din care a plecat bunica ei pentru a veni la București.
De ce ați ales să terminați întâi romanul Câinelui, iar apoi pe cel al copiilor? Doar din rațiuni ce țin de cronologie?
Nici gînd. Dar de la un moment încolo, mi-am dat seama că ceea ce ar fi trebuit să fie un roman în contrapunct, cu părinții și copiii la un loc, s-a despărțit în două romane.
Mi se pare că volumul nu se termină, de fapt, ci că rămâne cumva suspendat, face loc continuării. Înțeleg că, în cel de-al doilea volum, Câinele devine personaj secundar. Dacă nu ar mai fi existat o continuare, ați fi apelat la același final?
Nu știți cîte nopți mi-au trebuit să-i sugerez cititorului că acest roman s-a încheiat, dar lucrurile merg mai departe. Chiar dacă n-ar fi existat și Cartea Copiilor, finalul ar fi rămas același.
Recunosc că e chinuitor să citești despre aventurile culinare ale Gastronomului, chiar și când nu ți-e foame. 🙂 Ați încercat vreo rețetă expusă în carte? Ce fel de mâncare preparat, gustat sau amintit de Câine vă place cel mai mult?
Fripturile Cîinelui, pe care le-a experimentat apoi și soția mea, acasă, și ciorbele care îi plac, pentru care m-am inspirat din invențiile culinare ale doamnei mele.
Într-un dialog recent cu Virginia Costeschi spuneți că în copilărie și adolescență citeați cărți de bucate ca volume de povestiri. Care a fost ultima carte gastronomică pe care ați citit-o cu plăcere?
După o vîrstă, nu mai citești noutăți gastronomice, ci le aprofundezi pe cele pe cele pe care le știi. Așa că îi citesc soției mele, la cerere, din Sanda Marin, după care inovăm amîndoi rețeta clasică. De cele mai multe ori iese un preparat cît se poate de comestibil.
Scrieți despre cărți, printre altele, și, totuși, nu vă considerați critic literar, ci, simplu, cititor. De ce? Ce credeți că ar trebui să aibă un critic literar și nu aveți dumneavoastră?
Criticul literar e și el tot un cititor, pînă la urmă, doar că el își face o carieră din asta, ceea ce presupune o rigoare a lecturii pe care eu n-o am și totodată o poziționare în lumea literară, mai ales printre critici, la care eu nu mă gîndesc atunci cînd scriu despre cărți.
Ce pasaj din Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui ați ales cel mai des pentru lecturile publice? De ce?
Prima întîlnirea dintre doamna Surugiu, profesoara de limbi străine și bune maniere, la care Cîinele se duce în vizită, pentru a primi sfaturi cum să-și facă emisiunea la televizor. Asta fiindcă, în cîteva cuvinte, doamna Surugiu face portretul mitocanului din zilele noastre și al precursorilor săi de pe vremuri.
Credit foto imagine principală: Mircea Reştea
