Cristian Teodorescu, Soseaua Virtutii

Un roman despre cine şi cum a făcut avere după 1989, despre corupţia omniprezentă a clasei politice româneşti şi relaţiile ei ascunse cu fosta Securitate rebotezată în fel şi chip. O mărturie despre jocurile de putere subterane şi lupta pentru câştigarea unor poziţii dominante în noile ierarhii, fenomene care au măcinat întreaga societate şi au ajuns până la cel mai înalt nivel în stat.

În tot acest univers halucinant, pe cât de delirant, pe atât de imoral, au fost atraşi şi oameni oneşti, dar naivi, care nu au realizat la timpul potrivit că astfel devin simple unelte mânuite de cei care le trasau destinul, fără ca măcar să-i întrebe, dispreţuindu-i, dar folosindu-se de ei cu cinism.

Ca şi personajul principal din romanul lui Cristian Teodorescu, ei s-au lăsat purtaţi de un val ademenitor, au făcut compromisuri şi au sacrificat uneori tot ce aveau mai bun – familie, profesie, idealuri, chiar şi propria conştiinţă – pentru nişte iluzii ce aveau să se dovedească efemere. Idolii cei noi se arată a fi cu mult mai răi decât cei care din trecut, cu chipurile turnate în bronz, ne fac un semn cu ochiul, perfid sau complice, de pe soclurile unor statui. Iar Şoseaua Virtuţii, privită dinspre blocurile cenuşii care o mărginesc, e pentru mulţi drumul celor fără de speranţă, un drum ce duce spre nicăieri.

„Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui”, de Cristian Teodorescu (fragment)

Editura Cartea Românească
Colecția „Proză”
Carte publicată și în ediție digitală
328 de pagini

Cărţile de vizită nu i‑au folosit Cîinelui aşa cum spera. Nu se uita nimeni la ele. Singurele cărţi de vizită cu care a deschis uşile erau hîrtiile albastre de o sută de lei. Cînd s‑a văzut cu primul număr al revistei tipărit, nu mai avea nici un ban pe carnetul de CEC şi ultima leafă pe care o luase de la institut, lichidarea, era pe terminate. Gastronomul lui mic cît palma abia se vedea pe tarabe, printre ziare. După trei zile înfiorător de lungi au început să sune telefoanele. Cei care luaseră revista, de probă, îl întrebau dacă mai are broşurica aia cu reţete în depozit. Depozitul era la el acasă şi în portbagajul maşinii, căreia i se rupseseră amortizoarele din spate din cauza greutăţii Gastronomului. Mari era fericită. Dusese cîteva exemplare la şcoală şi le pusese pe masa din cancelarie. Colegele ei învăţătoare răsfoiau Gastronomul şi îl puneau în poşete, să se inspire din el. La prînz, cînd să plece, o opreşte în curte doamna Markov, bătrîna profesoară de rusă şi de franceză, şi începe s‑o căineze : „Mari, grăbiţi‑vă, dragă, cu revista aia a voastră, că a mai apărut deja una. Foarte interesantă“. Doamna Markov avea o părere proastă despre învăţătoarele tinere. Şi chiar dacă Mari nu mai era chiar atît de tînără, o bănuia şi pe ea că n‑are în cap decît liniuţe şi bastonaşe, ca toate celelalte. Cînd a auzit în cancelarie că Mari şi soţul ei voiau să publice o revistă cu reţete, a apucat‑o rîsul. Arta culinară nu era de nasul oricui ! Profesoara de rusă şi de franceză i‑a arătat lui Mari Gastronomul, pe care îl cumpărase pentru a demonstra în cancelarie cum trebuia să arate o asemenea revistă. Mari a pupat‑o pe obraz, fără să‑i spună nimic, apoi, în loc să se urce în troleibuz, cinci staţii pînă acasă, a luat la rînd chioşcurile şi tarabele cu ziare să întrebe cum se vinde Gastronomul. Şi‑a continuat drumul de la o tarabă la alta şi după ce a început ploaia, chiar dacă i se strica permanentul pe care şi‑l făcuse la coafor în ziua cînd revista ieşise din tipografie. Cînd a ajuns acasă, cu părul ud pe faţă, n‑a vrut să audă de prosop şi nici de föhn : descoperise zece tarabe şi două chioşcuri unde ar fi putut plasa revista. Cîinele, care pregătea următorul număr, a lăsat totul deoparte şi s‑a dus împreună cu Mari să plaseze Gastronomul la tarabele din cartier pe unde lipsea. Lada lor bufnea sec la fiecare gaură din caldarîm, cu amortizoarele ei stricate, dar îşi vedea liniştită de drum. La volan, Cîinele îşi făcea socoteala că de pe urma Gastronomului cheltuise 80.000 de lei, îşi stricase maşina şi soţia lui începuse s‑o ia razna. Aşa că nu mai putea da înapoi, cu toate că se gîndea să‑şi găsească din nou un serviciu normal şi să uite de nebunia lui cu revista.

Abia după apariţia celui de‑al treilea număr al Gastronomului Cîinele i‑a făcut o nouă vizită inspiratorului său din scuar. Bătrînul literat şi cîrciumar socialist nu scăpase de vopseaua roşie care‑i macula bustul. Praful îi dăduse o nuanţă sîngerie. Cîinelui i se părea că venise timpul să‑i mulţumească lui Gherea pentru momentul de inspiraţie cînd se hotărîse să înfiinţeze revista. Ar fi vrut să plătească pe cineva să cureţe bustul, totuşi revista nu‑i mergea atît de bine încît să poată scoate bani din buzunar pentru binefaceri edilitare. După ce a tras linia cheltuielilor, a ieșit „pe plus“, cum observase contabilul care‑i făcea socotelile. Dar cum preţurile tipografiei creşteau de la o lună la alta, iar Mari făcea piaţa şi plătea angaralele la bloc cu banii pe care îi primea de la vînzătorii de ziare, Cîinele nu ştia cît de mare era acel plus. Îşi reparase maşina şi o dată pe săptămînă îşi scotea familia la restaurant, dar şi el, şi Mari amînau să‑şi cumpere haine, iar pentru băieţi nu mai intrau în magazine, ci le luau tricouri şi pantaloni scurţi de la tarabele din piaţă.

La institut nu mai venise nici o comandă de cercetare de cîteva luni. Se vorbea despre o restrîngere de activitate. Conducerea provizorie se împăcase cu indezirabilii, pentru a face front comun împotriva ministerului. Grevistul foamei, cel care se legase cu un lanţ de caloriferul de la intrare, fusese ales director în unanimitate după ce stătuse o săptămînă legat, cu o ploscă medicinală lîngă el. Slăbise atunci vreo opt kilograme, dar a avut grijă să se îngraşe la loc, ştiind de unde i se trăgea unanimitatea alegerii sale în fruntea institutului. Păstra lanţul în sertarul de la birou.

Cîinelui nu‑i venea să recunoască, dar vizita lui în scuarul lui Gherea avea şi un scop practic. Primise în sfîrşit repartiţie pentru un apartament cu patru camere. Numai că apartamentul se afla într‑un bloc pe Şoseaua Virtuţii, din Militari, iar blocul era încă în construcţie. Repartiţia i se părea o bătaie de joc. Voia să renunţe la ea, cu scandal, fiindcă una dintre fostele lui colege de birou îi povestise la telefon cum ajunsese el la blocul în construcţie din Militari, deşi pe tabelul cu cereri care plecase de la institut, la începutul anului, se afla pe locul trei din douăzeci. După demisia lui, venise la institut o hîrtie de la ICRAL cu adresele a 22 de apartamente. Ultimele două erau în blocuri neterminate, în eventualitatea că se vor găsi amatori şi pentru ele. Cei care au repartizat apartamentele au fost noul director şi fosta conducere provizorie. La început, pe el l‑au tăiat de pe listă pentru că demisionase şi intrase în domeniul privat, „după ce se exprimase de faţă cu martori că institutul nu mai avea nici un viitor“.

Despre Cristian Teodorescu

cristian_teodorescuCristian Teodorescu s-a născut la Medgidia, în 1954.

A absolvit Facultatea de Filologie, secţia română-engleză, a Universităţii din Bucureşti.

A început să scrie proză de la 14 ani, pentru revista Vînătorul şi pescarul sportiv. A debutat editorial în antologia Desant ᾽83 (Cartea Românească, 1983). În 1985 îi apare volumul de povestiri Maestrul de lumini, la Editura Cartea Românească (reeditat în 2005), urmat în 1988 de romanul Tainele inimei, la aceeaşi editură. În 1991 publică la Editura Alex Faust repovestit băieţilor mei, Petre şi Matei, apoi Povestiri din lumea nouă (RAO, 1996), Îngerul de la benzinărie (povestiri, Paralela 45, 2002), Maestrul de lumini şi alte povestiri (Curtea Veche, 2005) şi romanul Medgidia, oraşul de apoi (Cartea Românească, 2009; Polirom, 2012).

Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (1986), Premiul Academiei Române (1990), Premiul pentru proză scurtă al USR (1997), Premiul pentru roman al USR (2010) şi alte cîteva premii ale unor ziare şi reviste.

Povestirile sale au fost traduse în Olanda, Franţa, Statele Unite, Muntenegru, Polonia şi Ungaria.

Cristian Teodorescu despre „Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui”

«Cînd m-am mutat, în anul 2003, din Drumul Taberei pe Şoseaua Virtuţii din cartierul Militari, mi s-a părut că am ajuns la capătul lumii. Unul dintre băieţii mei, care pînă atunci se ducea, duminica, la biserica Răzoare, înainte de meciul de fotbal cu prietenii săi, mă întreabă după ce am ajuns aici: „Mă, tată, tu ştii unde stăm noi acum?”. În Militari, îi răspund. „Dar tu ştii ce e Militari?” Un cartier, ce să fie?! „Nu, e comuna Militari! Ne-am mutat la ţară!” Aşa scria pe pisania bisericii din cartier, ridicată în secolul al XIX-lea. După cîţiva ani, pisania a dispărut, ca şi cum ar fi fost o consemnare de ruşine. Atunci m-am gîndit să scriu ceva despre cartierul Militari, fosta comună cu cazărmi şi case din prelungirea Palatului Cotroceni, care azi e mai mare decît multe oraşe mari din ţară.»

Eli Bădică

și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, UB, Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de masterat la SNSPA, Antropologie. În prezent, este redactor colaborator la „Suplimentul de cultură”, „DLITE”, „Revista Arte și Meserii” etc. Printre altele, managerul proiectului „Carte peste carte” al Asociației Paspartu. Editor, coordonează colecția „n'autor”, de literatură română contemporană de la Editura Nemira.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *