Tot ce se auzea în camera întunecată era zumzetul ritmic al bilelor perpetuum mobile pe biroul de teflon. Când ledul roşu al consolei începu să pâlpâie Directorul le opri şi apăsă calm una din tastele circulare.

– Da.

– Domnule, au ajuns.

– Pachetul e întreg?

– Da, domnule, două sute zece.

– Descarcă-i.

*

O durere cumplită de cap îl făcu să strângă din dinţi şi să-şi ducă mâna la frunte. Nu voia să deschidă ochii, presimţind junghiul ascuţit în tâmpla dreaptă care-l izbea de fiecare dată când făcea asta mahmur. Ciudat, nu-şi amintea să fi avut planuri de ieşit cu o seară înainte.

Rămase cu ochii închişi până când începu să simtă suprafaţa nefiresc de rece pe care era întins. Pipăi cu degetele încercând să-şi dea seama pe unde a aterizat şi elimină pe rând locurile în care se trezea de obicei după o beţie, aşa că făcu un efort şi se uită plictisit în jur.

Imaginea îl aruncă brusc în apele îngheţate ale insulei Pribilov cu zece ani în urmă, zbătându-se pentru o gură de aer, pradă unei panici nebune. Nu credea c-o să mai întâlnească vreodată senzaţia care-i paralizase mintea, iar pentru o clipă arătă la fel de dezorientat ca ceilalţi. În câteva secunde însă, profesionistul intră în joc acoperind orice instinct, orice senzaţie iraţională.

Meseria lui nu exista, cel puţin nu în vreun document oficial iar pe hârtie era consultant, probabil cel mai scump consultant din lume. Fără să se ridice, Will reacţionă la şocul iniţial devenind exact ceea ce-i aducea lunar sume obscene de bani. Îşi blocă durerea de cap şi începu să absoarbă rapid informaţii.

Singurul lucru familiar din tot ce vedea în jur erau cei, la o aproximare fugară, două sute de indivizi care încercau să-şi revină din efectele drogului. Îngroziţi, dezorientaţi, unii prea ameţiţi ca să lege vreun gând, o masă compactă în stare de șoc, toţi în afară de el.

Iulie 2005 King’s Cross. De atunci ştia la ce răspunde tipul ăsta de grup dar nu avea de gând să-i pună în mişcare fără să aibă destule date pentru un plan. Înregistră scurt că toţi erau îmbrăcaţi în salopete din acelaşi material dar în şase culori diferite, că gri-ul lui era cel mai rar şi că niciunul nu părea trecut de cincizeci.

După gustul amar, puţin acid şi amorţeala moale din vârful degetelor folosiseră Hypnovel şi Vecuronium. Lipsa de efecte secundare ale combinaţiei însemna că aveau nevoie de ei întregi şi că nu avea de-a face cu amatori.

Stătea întins pe un teren sintetic pe care cu toată cultura lui impresionantă în sintaxa materialelor nu reuşea să-l identifice, la fel ca şi stofa din care-i era făcută uniforma. Se întoarse pe cealaltă parte în timp ce în jur panica creştea rapid şi începuseră deja să se audă primele întrebări speriate.

Închise ochii fixându-şi fiecare amănunt din structura bazei. Orice îndoială că era vorba de o operaţiune militară i se risipise la vederea clădirii imense, construită ca un buncăr şi poziţionată în nordul perimetrului. Arhitectura însă, deşi clar modelată după principii militare nu oferea absolut niciun element de identificare, iar pilonii stranii, translucizi, care mărgineau baza complet lipsită de orice altă linie de demarcaţie nu făceau decât să-l încurce şi mai tare.

Cam toţi îşi reveniseră şi zeci de întrebări zburau de la unul la altul fără răspuns, înjurături, strigăte de ajutor, ba chiar câteva îndemne la acţiune. Un tip solid, în negru, cu un mers apăsat şi o uşoară torsiune a corpului spre dreapta, ce dădea impresia că era gata să se întoarcă în fiecare moment, o luă agale spre margine.

Will îl urmări cu interes, puţin surprins că cineva încearcă atât de repede să iasă şi cu atât mai mult un tip care nu era nici pe departe cel mai agitat de acolo. Cu cât individul se apropia mai tare de marginea terenului cu atât capta mai multă atenţie din partea celorlalţi astfel că până ajunse lângă pilonii dispuşi din zece în zece metri de jur-împrejur toată lumea tăcuse şi-l urmărea.

Se uită în jur, apoi înapoi şi mai făcu câţiva paşi aproape călcând linia imaginară care unea turnurile bizare. Încremeni când pilonii între care era începură să emită un puls roşiatic, dureros de vizibil chiar şi în penumbra dimineţii. Întinse mâna înainte, parcă nevenindu-i să creadă că între turnuri nu era nimic să-l oprească şi când se convinse călcă hotărât în afara terenului sintetic. În curte nu se auzea un sunet. Bărbatul continuă să meargă, mai trăgând din când în când câte o privire încurajatoare în urmă.

Will simţi cum un val de relaxare cuprinde grupul şi zâmbi dezaprobator. Și dacă erau liberi să plece, ce? Din câte vedea erau în mijlocul lui nicăieri.

Cu câteva clipe înainte de ieșirea din perimetru a tipului în negru reuşise să distingă câteva stele prin perdeaua fină de ceaţă şi acum încerca să le coreleze poziţia cu ce adunase în rest. Nu i-ar fi luat mult dacă poziția lor, compoziţia şi umiditatea aerului nu s-ar fi contrazis brutal cu fusul orar pe care i-l dicta ticăitul biologic atât de bine pus la punct în ani de antrenament.

Un ţipăt îi rupse firul gândurilor şi-i îndreptă atenţia spre silueta evadatului, care tocmai se prăvălise la pământ. Foarte ciudat pentru Will, omul dădea toate semnele că n-ar mai fi avut aer.

Printre strigătele de încurajare câţiva chiar alergară spre margine dar de data asta, când pilonii începură să emită culoarea de avertizare, nimeni nu mai trecu dincolo. Învăţaseră lecţia.

Uitându-se la spasmele din ce în ce mai slabe ale individului, Will îşi spuse “Ei, văd că nu le trebuie chiar toţi”.

(P) Fragmentul face parte din cartea “Cameleon – Baza” de Vlad B. Popa, apărută la editura Datagroup. Primele trei capitole sunt disponibile în e-bookul gratuit ”Fragment: Cameleon – Baza”. Cartea poate fi achiziționată în format clasic sau electronic.

 

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *