Bookaholic

Cînd toată presa dă în clocot comentînd ceea ce se anunţă cea mai importantă lege din 2012, cea a sănătăţii, iar scandalul Arafat-Băsescu antrenează patos şi în media, şi în discuţiile din tramvai,  nu cred că e moment mai bun pentru a citi cartea jurnalistului care l-a surprins pe creatorul SMURD-ului într-un portret care merită toată atenţia: Vlad Mixich, al cărui nume e, de puţină vreme şi pe coperta unei cărţi – Fanaticii. Portretele a zece oameni cu vocaţie (Editura Humanitas).

„Oamenii pe care îi veţi întîlni în paginile următoare sînt uniţi prin devotamentul lor pătimaş faţă de o idee, un vis sau un proiect“, anunţă jurnalistul în prefaţa volumului, iar poveştile lor se leagă în ceea ce se numeşte, fără exagerare, „istoria realităţii unor oameni care au influenţat sau au schimbat ceva în România anilor 2000.“ Mi-a plăcut acel „ceva“, semnificativ, realist şi ponderat, mai ales în contrast cu „schimbările la faţă“  vîndute preelectoral de politicieni tipizaţi, ori aşteptate cu înfrigurare de o suflare sensibilă la discursuri mesianice, în stil Dan Puric (inclus şi el în galeria celor zece fanatici ai lui VM).

Nu ştiu ce succes a avut pînă acum această carte, dar nu mă îndoiesc că va avea, din mai multe motive. În primul rînd, pentru raportul corect între informaţie şi opinie, rarisim în materialele jurnalistice care umplu astăzi presa cotidiană şi nu numai. În al doilea rînd, o dorinţă a de a fi şi de a scrie responsabil, conştient de regulile după care se construieşte un text bun, şi de a-ţi pune semnătura pe o poveste în care ai investit fără să arzi nici o etapă: nu se ia, adică nimic de bun, informaţiile se verifică, se dau telefoane, se petrece timp cu subiectul, se face, cum se spune, teren. E esenţial şi se vede.

Un alt argument în favoarea cărţii, dar şi în favoarea genului pentru care ea pledează – absolut sub-reprezentat la noi –  e nevoia de relatări verosimile, asumate, din care să se citească o realitate mai diversă decît ce oferă zilnic rubricile de can-can politic şi monden sau parada conjuncturală de preferaţi ai diverselor trustruri şi redacţii. Oamenii pe care i-a urmărit Mixich vin din teatru, din politică, din literatură, din handbal sau din lumea medicală şi nu sînt monocromi. Şi, esenţial, ei vin din România, realitate care ar putea fi mult mai prezentă în  nonficţiunea care se vinde astăzi (vorbesc acum de cărţi decente şi nu de sutele de titluri despre daci, energii telurice şi superioritatea noastră ca neam, care inundă tarabele).

E greu să nu laşi să treacă în scris propria reacţie la povestea şi la prezenţa unui om pe care îl urmăreşti şi pe care îl priveşti în ochi cîteva zile la rînd. Dar cele mai multe dintre portretele făcute de Mixich îi moderează nesupărător impresiile. Aş spune chiar că paginile care, după părerea mea sînt cele mai reuşite, sînt tocmai cele în care, pornind de la nelămuriri personale ori de la recunoaşterea onestă a unei proaste rezonări cu personajul, jurnalistul îl întoarce pe mai multe părţi decît dacă ar fi fost mînat de admiraţie şi adeziune.

Mi-a plăcut portretul lui Puric, tocmai din acest motiv: e contorsionat, e încordat, dinamic, are forţă. La fel e şi cel al Monicăi Macovei sau al lui Raed Arafat, un profesionist  aspru, ca să aleg un singur adjectiv,  adesea inflexibil, cu vocaţie de alergător perpetuu, de multe ori de unul singur. Cel care îl observă îi întregeşte profilul găsind un loc în  povestea reuşitei şi pentru vocile critice – unele vizează mai ales exigenţele lui excesive – , sau pentru dezacorduri, inclusiv din partea unor oameni mai puţini dispuşi la renunţările pe care Arafat şi le asumă, inclusiv în plan personal. Mixich citează, de exemplu, un rezident de la urgenţe, pasionat, dar atent la riscurile „fanatismului“ profesional demonstrat de mentor: „Eu nu vreau să ajung la 50 de ani ca el: doar cu profesia, fără familie. Mi-ar părea rău”.

Nu la fel de bogate în nuanţe şi schimbări de ritm sînt paginile despre candidatura lui Theodor Paleologu, în care se citeşte mai limpede încrederea şi adeziunea jurnalistului la valori pe care, abia intrat în politică, Paleologu părea că le girează. Mai puţin combativ mi s-a părut şi dialogul cu Mihai Ghyka, un lider notoriu în lumea multinaţionalelor cu sediu în România. Nu spun că ar fi fost flatant cu interlocultorul, doar că la final am rămas cu impresia că ar mai fi rămas şi loc şi probleme de disecat,  că se putea polemiza mai mult.

O calitate a scrisului de care se ocupă Vlad Mixich, cel puţin după selecţiile din acest volum, este că îşi face cititorul să parcurgă interesat inclusiv pagini despre oameni din domenii de care nu s-ar fi interesat niciodată. Am spus o calitate, citiţi, vă rog, calitatea esenţială, fără de care e total trist să insişti să scrii. Serios, cam cîţi dintre noi am fi dat banii pe o revistă care anunţa un reportaj despre o mînă de cercetători microbiologi şi problemele lor? Cea documentată şi scrisă de Mixich e realmente palpitantă, şi nu e singura.

Fiecare portret merită tot timpul investit şi nu e unul de la care să nu se poată porni o discuţie, cu lumini şi umbre, despre omul sau domeniul de care e legat.  Mai toate personajele acestor poveşti din cotidianul nostru au o doză de inflexibilitate, acel ceva de rocă dură care îi menţine pe propria orbită, chiar dacă pentru asta renunţă la multe alte lucruri de care majoritatea dintre noi sîntem legaţi: un anumit tip de confort, contactul şi buna înţelegere cu oamenii din jur, fel de fel de ataşamente sau de interese de care ne trezim acaparaţi, chiar cu preţul risipirii în nimicuri. Citiţi Fanaticii lui Mixich, să avem despre ce povesti!