În ultima vreme mi-e clar un lucru, dacă mai era nevoie să fie verificat: cărţile rafinate, cărţile „grele”, cu fraze ample şi complicate nu sunt pentru toată lumea. Nici măcar pentru o majoritate, ci doar pentru a happy few. Frazele lui Alexandru Vlad, flaubertiene, cizelate,  ample, sensibile la fiecare „cotitură” – aplicând pecetea unui stil muzical pe un material cât se poate de realist – au părut  poateobositoare şi monotone (presupun că şi frazele lui Proust, Flaubert etc. par multora la fel, dar cu marii clasici nu te joci/ nu recunoşti aşa uşor…).

Eu, care sunt o adeptă a relativismului în literatură (şi nu numai), mi-am dat seama că relativismul în literatură e numai pentru cunoscători, de fapt. Că, la rigoare, ierarhia e importantă, de neocolit. Şi că ierarhiile literare le fac profesioniştii domeniului (de oricâte hibe şi compromisuri ar da ei dovadă – ele nu se compară cu amatorismul, totuşi). Sigur, dreptul la opinie literară (şi de toate felurile: opinie despre filme, teatru, muzică) e al tuturor, însă nu şi dreptul la valorizare, acesta revine, în fiecare caz/ domeniu profesioniştilor. Iată, totuşi, la ce (mai) sunt buni profesioniştii.

Dar să revin la Alexandru Vlad. Pentru mine, am mai spus-o şi cu alte ocazii, Ploile amare reprezintă romanul anului 2011 şi unul dintre cele mai bune romane ale ultimilor ani. Cum spuneam, scriitura lui este una de rafinament, necesită poate mai multă răbdare şi concentrare la lectură, pentru că cere o dublă atenţie: la limbaj şi la, să-i spunem, „referentul” lui, căci Ploile amare e, totuşi, un roman realist.

Prozator ardelean optzecist – din generaţia lui Mircea Cărtărescu sau Mircea Nedelciu –, Alexandru Vlad, a cărui scriitură cizelată, poetică, cu accente peisagiste, făcea figură aparte încă din anii ’80, îşi urmează, ca un scriitor ce se respectă, temele sale şi după ’90 (în noul context socio-politic, evident). Optzeciştii, se ştie, au fost o generaţie interesantă prin felul în care au mixat temele citadine şi rurale în cărţile lor: mulţi dintre ei copii de ţărani, ajung la studii la oraş, inclusiv la universitate, într-o epocă (mijlocul anilor ’70) în care „prefacerile comunismului” sunt în floare, strămutând oamenii dintr-o zonă în alta, de sat la oraş şi invers, în numele industrializării şi al modernizării.

Dacă tinerii scriitori au mai prins puţină liberalizare în facultate (anii de deschidere ai politicii lui Ceauşescu), în schimb, ei au avut ocazia să vadă şi să simtă pe propria piele dramele, crizele de identitate produse de transmutările de la sat la oraş şi invers. În orice caz, în cărţile lor, dau dovadă de o analiză fină a spaţiilor rurale şi citadine.

În Ploile amare, evenimentele se petrec într-un sat transilvan, în anii ’70, în vremea inundaţiilor care au devastat Ardealul. Într-o perioadă în care totul pare pus între paranteze – existenţa cu gesturile sale cotidiene, timpul, relaţiile dintre oameni –, în care totul e încetinit, blurat, scos din făgaşul obişnuit de ploile care nu se mai opresc, în sat se descoperă o crimă veche de douăzeci de ani, înfăptuită în anii ’50, în primul şi violentul deceniu al instaurării comunismului în România, perioadă cunoscută în literatura noastră drept „obsedantul deceniu”.

O fată de o frumuseţe ieşită din comun, Anca, fata Floricăi, care îi obsedase pe toţi bărbaţii din sat şi care dispăruse odată cu moartea activistului de partid venit să se ocupe de colectivizarea satului, e descoperită moartă la rândul ei (împuşcată), îngropată alături de activist. Odată cu această descoperire, o serie de alte relaţii ambigue dintre personajele cărţii (deloc puţine) se limpezesc – cu deosebire povestea lui Alexandru, şeful comunităţii locale, preşedintele de colectiv.

Soţia acestuia, Marta – un alt personaj feminin reuşit (Anca e un personaj care fascinează în şi prin absenţă!) – trăieşte, în lipsa soţului (ocupat cu zăgăzuirea apelor alături de săteni) o scurtă poveste de dragoste cu Pompiliu, chiriaşul lor, tânăr profesor ajuns, după absolvire, de la oraş la postul de la ţară. Pompiliu e, dacă vreţi, personajul-reflector, marginalul (căci e un intelectual venit de la oraş), tânărul intelectual care filtrează o bună parte din evenimentele care se produc în sat în timpul „ploilor amare”.

Am mai spus-o, scriitura lui Alexandru Vlad este una intelectualizată, rafinată, aplicată – paradoxal – unui „material” rural. E, de fapt, singurul mod în care se mai poate scrie azi despre sat (am scăpat, sper, slavă domnului, de ruralismul ingenuu şi rudimentar à la Marin Preda) – un spaţiu foarte greu de surprins pentru că în continuă schimbare astăzi, şi de care prozatorul se ocupă, de altfel, şi în romanul-jurnal Curcubeul dublu (Polirom, 2008).

Alexandru Vlad urmăreşte cu mână de maestru (căci cunoaşte bine lumea satului) toate aceste mişcări interioare ale personajelor – fiindcă abundenţa apelor forţează recluziunea, în casă şi în propriul interior –, propunând o galerie de personaje greu de uitat, unite prin fire narative multiple, într-un du-te-vino între trecut şi prezent.

Printre ele: Alexandru, obsedat de putere şi de controlul asupra oamenilor, Marta, soţia lui, care-l iniţiază erotic pe Pompiliu, doctorul Dănilă şi soţia sa, Livia, cuplul de medici eşuaţi la ţară în comunism, paznicul de noapte Toma Buric,  Brodea, îngrijitorul fermei de găini „carnivore” (e oare acelaşi cu preotul greco-catolic ce făcuse puşcărie şi de care se îndrăgostise Anca?), Kat, ciudatul asistent medical pasionat de tehnică, Ilie, ajuns predicator penticostal şi pactizînd cu oficialităţile comuniste, fratele lui, beţivanul Zaharie, vestit pentru hoţie şi executantul lui Alexandru şi care-l ucide, din porunca şefului, pe Îngeraşul (un ţigan inteligent şi speculant) şi moare, la rândul lui, înecat în apele crescute.

Nu vă trebuie decât ceva mai multă răbdare şi mai mult răgaz pentru a gusta frumuseţea inegalabilă a acestui roman (cu o temă veche, a „obsedantului deceniu”, tratată adesea de prozatorii anilor ’70) – un roman masiv, de anvergură, bogat în registre stilistice, descripţii, personaje şi subtilităţi de analiză, o carte lentă şi copleşitoare precum viaţa însăşi cuprinsă între paginile ei. Închei, totuşi, cu un fragment (dinspre final), cules la întâmplare:

Orizontul începea să se aburească, să-şi piardă luminescenţa, ca o sticlă peste care sufli şi se precipită aburul. Se terminase însă cu vânturile răcoroase şi lichide, mirosind a ploaie. Dispăruse cocleala aceea permanentă de deasupra capului.

Pompiliu se simţea pătruns până la oase de acea răcoare umedă, despre care nu ştii dacă este o formă a frigului sau una a umidităţii. Să zicem că lumea întreagă n-ar fi mai mare decât atât. Adică aşezarea aceasta câtă e, între dealuri şi păduri, între ape acum, cu case, uliţe, biserică şi crâşmă, cu oameni răi şi mai buni, în care avea şi el locul lui prin repartiţie. Fiecare retrăgându-se pentru noapte în casa lui, ca în aşezările hitite, şi când se ivesc zorii ieşind s-o ia de la capăt cu ocupaţia vieţii sale. Concreteţea acestei imagini îl făcu să-şi piardă aproape răsuflarea. Concreteţea lucrurilor, în general. Dumnezeu însuşi, dacă există, ar sta cu ochii pe ei, l-ar vedea pe el cum traversează curtea şi intră la nevasta lui Putifar, l-ar vedea pe Alexandru cum încearcă să ţină oamenii în puterea lui ca un faraon, l-ar vedea pe Brodea resemnat să-şi vadă găinile devorându-se de foame (…). Ar veghea asupra lucrurilor cu ochiul lui triunghiular, norii n-ar fi un impediment”.

 

Alexandru Vlad, Ploile amare, roman, Editura Charmides, Bistriţa, 2011, 446 p.

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


4 comentarii
  1. AvatarDjinn

    Nu inteleg utilitatea/necesitatea celui de-al doilea paragraf (in acelasi timp, nu contest dreptul nimanui de a scrie ce doreste in articolul sau recenzia proprie. Este doar o curiozitate personala). Sunt de acord ca este o mica digresiune si apoi revenim la subiect, dar nu-i vad scopul (cu alte cuvinte, unde bateti?). Ar fi interesant poate un articol pe tema respectiva, care ar permite desfasurarea ideilor si clarificarea celor cateva formulari care ridica semne de intrebare, dar aici pare superfluu (si usor deranjant). Marturisesc ca as fi citit cu mai multa placere recenzia in lipsa lui.

    Reply
  2. Adina DinitoiuAdina Dinitoiu

    Da, aveti dreptate, este o mica digresiune polemica pe care nu m-am abtinut s-o fac avand in vedere receptarea simptomatica din ultima vreme pe care au avut-o niste romane foarte bune ca “Ploile amare” sau “FEM” de Magda Carneci… Dar da, poate ar merita sa tratez separat chestiunea, aici arata ca o intruziune care nu-si are locul.

    Reply
  3. AvatarVio

    O greseala în textul citat, aburul condenseaza nu (se) precipita. Ma mir de scapare la un autor ca Al. Vlad!

    Reply
  4. AvatarLaura-Lia Balaj

    ,,…ruralismul ingenuu și rudimentar à la Marin Preda???”

    Sincer, stimată doamnă Dinițoiu, ați trăit vreodată la sat? Ați petrecut ani de zile acolo? Sau măcar anotimpuri întregi din viața dumneavoastră? Satul ESTE exact așa cum îl vede, cum îl redă Marin Preda…

    Sunt dezolată de remarca nefericită pe care ați putut-o face… Ce ați vrut să demonstrați cu ea? Că satul românesc este, într-adevăr, o așezare hitită, ca în proza (prețioasă) a domnului scriitor Alexandru Vlad?

    Sau că ați ales calea dărâmării statuilor monștrilor sacri pentru a face loc pe piedestal noilor… ,,valori”?

    O eroare, orice ați avut în intenție…

    Mie îmi transmite esența despre caracterul și judecata dumneavoastră (de) critică.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *