L-am servit pe regele Angliei ar putea avea subtitlul “Și incredibilul devenea realitate“, căci este o poveste fantastică, dar cât se poate de adevărată, care ar putea, de asemenea, să înceapă așa:

A fost odată ca niciodată, că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii, de se sărutau înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă ocale de fier și s-arunca în slava cerului; de când scria musca pe perete, mai mincionos cine nu crede.

În schimb începe cu o notiță a autorului, Bohumil Hrabal:

Textele acestea au fost scrise în bătaia năprasnică a soarelui de vară, care-mi încingea mașina de scris în asemenea hal, încât de câteva ori pe minut își încleșta dinții și se bâlbâia. Neputând să urmăresc orbitoarele foi de hârtie albă, n-aveam controlul asupra a ce scriam, drept care, cotropit de beția luminii, am scris făcând uz de metoda automată.

Și trebuie să îl crezi. Cele 300 de pagini care urmează sunt o poveste extraordinară, pe care autorul pare că o scrie după dictarea frenetică a unui povestitor neobosit, care vorbește, și vorbește, și trece de la un subiect la altul cu ușurința cu care apa se scurge de pe penele unei gâște care iese din iaz, și aproape că nu pune niciodată punct, sunt pagini peste pagini fără nici un punct, poate doar cu puncte-puncte… căci odată deschis robinetul basmului, nu îl mai poți opri până la sfârșit.

Am spus basm? Să-i spun și colecție de snoave, cu un fel de Păcală care istorisește cele mai gogonate snoave și scornituri, despre cum și-a început el cariera mai întâi ca picolo, apoi chelner, apoi, minune mare, a ajuns să-l servească chiar pe – o să credeți că e voba de regele Angliei, dar nu, pe acela îl servise mentorul său, maître d’ -ul hotelului Paris din Praga sau oberchelner, cum i se spunea după capitularea Cehiei în fața nemților – cum spuneam, să îl servească chiar pe împăratul Abisiniei, Haile Selassie, care și-a exprimat recunoștința cu o frumoasă eșarfă albastră, de care atârna cel mai de preț lucru pentru micul chelner Jan Dite, o medalie lucitoare!


pe cuvânt că era albastră, nu știu de ce i-o fi schimbat culoarea Jiri Menzel în film

Da, romanul L-am servit pe regele Angliei e povestea unui chelner și a peripețiilor lui prin hoteluri luxoase din Cehia, cu cei mai minunați clienți, cu cele mai neobișnuite apucături. Tonul povestirii, spuse pe nerăsuflate, e inocent și calin, micul chelner nu vede răul din nimeni și tratează pe toată lumea cu același respect, chiar și pe nemții cu care seamănă la părul bălai și ochii albaștri.

Iată cum conchide o petrecere de pomină de la hotel, unde felul principal fusese o prostituată, spre deliciul vizual și tactil al unui grup de clienți trecuți bine de prima tinerețe. Subiectul ar putea fi descris in varii feluri, iar bătrâneii făcuți cu ou și oțet pentru plăcerea vinovată. Chelnerul nostru însă e iertător:

și plecau moșulicii mei împăcați și binedispuși, cu capul plin de imagini frumoase pentru tot restul săptămânii“.

Ceva mai departe, memorabila scenă a banchetului dat pentru împăratul Abisiniei capătă proporții sardanapalice, un ospăț demn de povești regești, în care rolul de bază e jucat de felul principal, impresionând pe diplomații europeni până la o stare de beatitudine, ceva care, pe modelul turducken-ului american (turkey+duck+chicken), ar putea fi numit cămancupeștou sau o curco-cămilă…

… au introdus în cămilă cele două antilope în care se aflau ca umplutură curcanii, umpluți și ei, la rândul lor, cu ce vrei și ce nu vrei – chiar și cu pește de tot soiul – iar spațiile libere le căptușeau cu ouă tari

Snoavele șugubețe se schimbă odată cu trecerea timpului și a celui de-al doilea război mondial. Chelnerul fericit, vesel și cu buzunarele doldora de bacșișuri, în jurul căruia roiau prostituatele de la Paradis și căruia îi făceau ochi dulci chiar și nemțoaicele din Moravia, ajunge singur-singurel, năpăstuit chiar de dorința lui de a plăcea tuturor și de a nu supăra pe nimeni.

Singur-singurel cu excepția a câteva suflete ne-vorbitoare (dar nu-i nimic, fostul chelner are voci cât pentru toți): un căluț, o capră, un câine și o pisică, un alai ca scos din poveștile fraților Grimm (de unde, vă jur, personajul ăsta a evadat cumva), care îi țin companie și îl aprobă tacit când alunecă iar în povestiri

…să fiu îngropat pe creasta cimitirului, pe linia despărțirii apelor, și apa să ducă o parte din mine spre pârâiașele care curg pe versantul Cehiei, iar cealaltă, dincolo de graniță, pe sub gardurile de sârmă ghimpată, spre pâraiele și râurile ce se varsă în Dunăre – în felul acesta voi rămâne așa, cum îmi doresc eu după moarte, un cetățean al lumii plutind pe Vltava și Elba până la Marea Nordului, pe Dunăre până la Marea neagră și pe ambele mări în Oceanul Atlantic.

sau, tot în contextul micului cimitir de pe deal,

…nu mă puteam stăpâni să nu beau din apa izvorului de la poalele cimitirului, mai întâi o înghițitură, și, aidoma, degustătorului de vinuri care se pricepe să deslușească într-un pahar de riesling mirosul de fum al locomotivelor care circulă prin preajma viilor, gustam și eu din licoarea răposaților înmormântați demult acolo, și știam și eu să deslușesc mirosul nemților în oglinda ce-mi fusese dăruită de săteni ca să scape de ea, fiindcă, după atâția ani, mai păstra amprentele foștilor proprietari expulzați, și eu, omul învățat să vadă incredibilul devenind realitate, vedeam în ea niște chipuri de tinere fete în costume bavareze și fotografii familiale pe fondul unui mobilier tipic nemțesc…

 

Dacă aveți nevoie și de o denumire specializată pentru logoreea chelnerului care l-a servit pe împăratul Abisiniei, în cuvântul înainte al cărții autorul mai precizează, post scriptum: “luna în care am scris acest text am trăit-o sub emoția ‘amintirii artificiale’ a lui Salvador Dali și a freudianului ‘afect strangulat care-și deschide drumul prin vorbire’ “.

Un termen mai potrivit ar fi poate hrabalesca, cuvânt inventat de compatrioții lui Bohumil Hrabal (hrabalovstina în cehă) pentru a defini un fel de flux al conștiinței (stream of consciousness) poznaș și original, specific lui Hrabal, care probabil a adus câțiva peri albi traducătorului, dar și multă satisfacție, cu siguranță.

Traducerea este absolut minunată și îi aparține lui Jean Grosu, atât pentru ediția din 2002 de la Paralela 45, cât și pe cea din 2012 de la Editura ART, pe care am citit-o noi.

Și-am încălecat pe-o șa și nu am terminat cu povestea înainte să vă spun că există și o ecranizare după această carte, realizată în 2006 de Jiri Menzel, o comedie spumoasă est-europeană, un film bun dacă desconsiderăm cartea și îl luăm separat, incomparabil însă cu farmecul ei, un fel de rezumat stângaci al acestei povești “despre incredibilul devenit realitate.

Vă ajunge?

Și cu asta, chiar am terminat“.

Cristina Petrescu

fotograf profesionist, jurnalist cultural, fost redactor șef la Metropotam.ro


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *