Florin Iaru

Florin Iaru

Florin Iaru

Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, Florin Iaru a fost membru al Cenaclului de Luni, a debutat în 1981 cu Cântece de trecut strada și a fost co-autor al volumului colectiv Aer cu Diamante. Florin Iaru lucrează în presă, atât print cât și televiziune și ține cursuri de scriere creativă. Cea mai recentă carte este volumul de proză scurtă "Povestiri cu final schimbat".


Negru și roz

Ochelarii negri îi acoperă jumătate de față, iar bărbații din local întorc capetele după ea. Fata e o apariție. Știe deja asta, ar putea fi măgulită, dar, azi, nu-i pasă. Se așază și tace. Cecilia o așteaptă în colț, răsucind o linguriță într-un frappé. E curioasă și, când își ridică privirea către cea mai bună prietenă ever, cască ochii și mai mari. Citeşte tot articolul


Din vorbe

Cînd nicio ieșire nu mai e posibilă, mintea încolțită e capabilă să lumineze întunericul.

Se întorcea acasă, vorbind singură și a sărit de trei coți. Cîinele nebun din curtea vecinilor se repezise prin gard, ca de obicei, cu botul deschis, hămăind cu bale, ca de obicei, doar că acum nu-l văzuse. În loc să tresară speriată, tot ca de obicei, s-a proptit pe picioare și a început să hămăie la cîine, turbată, și să-l scuipe. I s-a făcut brusc rușine, s-a speriat și a fugit. A ajuns acasă plîngînd în hohote, după ce se abținuse să strige în gura mare: „Vrea să mă fută! Pe mine, mă, m!”. Nu-i păsa că se scursese machiajul, că îi curgea nasul. Îi venea să moară de rușine. Moartea ar fi o scăpare – a oftat ea. S-a uitat în jur, căutînd un sprijin, dar n-a apărut nimeni. Marcel era încă la Baia Mare. Ce dracu' moșmondea acolo? De ce nu e aici, s-o apere, s-o ia și să fugă în lume? Ce o fi în mintea aia a lui, de bărbat nepăsător? Dar ea i-ar fi mărturisit? Cum să spui una ca asta? Se certaseră exact înainte să urce el în tren. Dacă măcar nu s-ar fi certat! Era prinsă în capcană. A deschis dulapul din bucătărie, s-a uitat în oglinda rotundă de deasupra chiuvetei, și-a îndreptat un cîrlionț pleoștit, a tras sertarele, apoi a deschis frigiderul ca să facă ceva, orice. A găsit o jumătate de vodcă, a dat pe gît o dușcă, a ars-o, dar i-a făcut bine. Citeşte tot articolul


Nasul

Marin tocmai ieșea de la subsol, cînd un zgomot gutural, intens și dens ca un tunet i s-a rostogolit în urechea dreaptă, apoi în cea stîngă și a făcut un gogoloi în cap. Dar pe cer nu era nici pic de nor. Marin s-a dus pîn’ la poartă, s-a uitat lung în stînga, în dreapta. Nimeni. Așadar, s-a întors pe loc, convins că i s-a părut. Citeşte tot articolul


Ce-i, pisi?

Geta nu-i fitecine. Nu numai că are bani – și ăsta nu-i un aspect de neglijat –, dar e fată cu carte, cu casă și cu gust. Și-a făcut școala și școala vieții pe bune, nu în umbra vreunui parvenit. Ea a ales întotdeauna și ziua de mîine, și pe cea de poimîine. Pe Geta nu o face nimeni din vorbe, imediat răspunde de-ți vine să intri în pămînt. Atunci, unde-i problema? La el. Îl chema Sandu, îl cheamă Alexandru, îi zice Sandi. Putea să-i zică și Sandu? Nu, nu putea. Sandu e pentru mitocani. Și uite că, de o jumătate de oră, el trilulește în baie. Of. Geta strînge tare pleoapele. Oftează pe mutește și o să facă riduri. De-ar putea să se urîțească numai pentru o zi, să-l alunge. Pentru că trebuie, mă-nțelegi?, trebuie să-l șteargă din listă. Orice despărțire e cu scîntei și cu regrete. Iar aici va fi despărțire! Dar Geta e sentimentală, urăște scandalul, lacrimile, urletele și regretele. Toate despărțirile ei, și au fost cîteva, s-au petrecut lin. Niciodată nu a păstrat picior și chilot de bărbat în casă. Citeşte tot articolul


Ascunzătoarea

Poți sa dispari de-adevăratelea numai dacă ești uitat. Nici măcar eu nu îi știu numele. Și nici înfățișarea. O fi scund, roșcat, tînăr sau bătrîn? Nimeni nu știe. Tot ce pot să spun e că învățase să se ascundă de când se știa. Și învățase pentru că avea talent. Numărul unu la „v-ați ascunselea“, la disimulare, erou al regimentului la spionaj pe echipe. Colonelul Gheorghe Adăscăliței, om altminteri serios, a spus în fața trupei: Citeşte tot articolul


Giuvaerul familiei

O dată m-am pomenit sub pernă cu andrelele ei, de era să mă înțep în cap. Noroc că erau înfipte într-un ghem și țepele nu ieșeau prea mult în afară. Ghemul era din cîrpe roșii. Pfui, și ce m-am speriat cînd am găsit în ghiozdan alt bulgăre, de smoală și cu dungi tot roșii ca sîngele. Cînd am dat cu degetul pe ele, s-au luat. Eu cred că era sînge de-adevăratelea. Știau toți că bunica e-ntr-o ureche. Și eu știam. Mama tot spunea că mama soacră avea s-o mierlească în curînd, prea era dusă cu capul. Care mamă soacră? Tata dădea din cap: „Taci, nu vorbi așa în fața copilului”. Cine era mama asta a doua nu știu, deși mama mea vorbea deseori la telefon despre ea cu prietena ei cea mai bună, tanti Marcela. Eu am căutat-o în camera lu’ mamaie, dar nu era nimeni, pe cuvînt de onoare. Săraca, nu era nimeni acolo, în camera ei. Era numai ea, singură singurică. Citeşte tot articolul


În direct

Bunicul s-a ținut tare.

— Tu vrei placă și eu ți-o cumpăr, da’ mergem împreună să văd cu ochii mei ce prostie ți-ai ales. Bani nu-ți dau pe mînă.

Am coborît la Unirea, apoi am luat-o în sus, pe lîngă Manuc și am ajuns în Lipscani. Bunicul se uita disprețuitor la magazinele cu sclipici. Citeşte tot articolul


Mic Micuț

Polițistul se scarpină-n cap, se uită lung la cele trei doamne care-l supraveghează de pe hol, apoi intră în cămăruța de unu pe unu, căreia el, personal, i-ar spune mai degrabă cămară, și închide încet carnețelul. Citeşte tot articolul


O mare treabă

Nici pînă azi nu ne-am putut pune de acord asupra momentului esențial în care, cu o plecăciune stîngace, unchiul Costică a părăsit sufrageria pentru a-și rezolva trebușoara. Marcelina zice (și nimeni nu i-a putut schimba părerea, în ciuda celor pe care le voi relata mai tîrziu) că a făcut-o la unu și un sfert, după antreuri, iar ea știe bine că le-a adus, cu mîna ei, la unu fix. Ăsta e ritualul casei și nu a fost încălcat vreodată, de asta nu ne îndoiește nimeni. În schimb, Aglaia (fosta soție a lui nenea Anghelescu, care nici nu mai e printre noi, dar nici n-a murit) e la fel de sigură și singură: Citeşte tot articolul


Bagă-ți mințile-n cap

Ionel îl privește pe doctor cu neîncredere. În vârful instrumentului strălucește cu muci boaba de fasole, proaspăt scoasă din nas. Acum o săptămână fusese o mazăre, extrasă cu aceeași dibăcie din ureche. În urmă cu o lună, îi dăduse purgativ, pentru cheița de la sipetul bunicii. Bunica s-a cam strîmbat, dar a primit înapoi prețioasa sculă. Apoi doctorul s-a întors către părinții resemnați: Citeşte tot articolul


Greșiții noștri

Mulți greșiți, puțini iertați și mulțimea care tălăzuiește ca o țață nehotărîtă sau, mai bine spus, ca o muscă fără cap. Gherghina și Sevasta se regăsesc aici ca prin minune dumnezeiască. Ele nu-și pierd niciodată prețiosul simț al echilibrului. Stau gard în gard de o viață, și viața asta e foarte lungă. Bucuria regăsirii le face să-și ridice brațele, să scuture în aer tubulețele taiwaneze în care odihnesc lumînărele stinse de anul trecut – și apoi să se îmbrățișeze ca și cum nu s-ar fi văzut de-un veac. Au atîtea să-și spună de ieri încoace! Mai e un sfert de oră pînă la Înviere și paradisul bîrfelor își deschide larg porțile. Citeşte tot articolul


Cursul scurt de vînătoare

Comorile nu așteaptă decît căutătorul potrivit. Cel care știe să caute va găsi. E drept, trec pe aicișa tot felul de nepoftiți. Ca acum.

— Uită-te la ghețoii ăia cum cotrobăie… ca animalele! Huo! Ușor, că nu dau turcii! Păi așa se caută? Bă, are și gunoiul demnitatea lui! Nu-i pentru mîrlan! Aoleu, a băgat mîna pînă la cot. Futu-i mama lui de nehalit! Așa se bagă? Ca să-ți sfîșii mîneca? Să te împuți la subsuoară? Ușurel, pipăie, mă, vită! Vezi să nu dea de rahat! Și ce dacă-i noroc? Norocu-i de rahat! Te lasă cînd ți-e lumea mai dragă. Nu e noroc, puiule, e știință. Citeşte tot articolul


Voiam să pleci

În clipa în care a ridicat prima farfurie deasupra capului, am știut că partida e pierdută. Farfuria s-a spart de gresie, umplînd bucătăria de cioburi. Ciudat, în clipa aia m-am calmat. Am așteptat-o pe a doua și a venit și ea. "De ce, de ce, de ce, monstrule, de ce, vită încălțată?" Și, trosc!, toate farfuriile, pe rînd, uitîndu-se fix în ochii mei. Apoi a înșfăcat pachetul de la George, o cîrpă murdară în care înfășurasem hard-disk-ul buclucaș. Numai că ea nu știa că acolo e totul, filmat și montat. "Să-mi spui cine e! O cunosc?" N-a așteptat răspunsul și a dat cu el de pămînt. Am avut o mică strîngere de inimă, am simțit pe dinăuntru mecanismele care se fereau de impact. Apoi m-am relaxat. "Voiam să pleci, voiam și să rămîi. Ai ascultat de gîndul cel dintîi." Formația de filolog nu mă părăsește niciodată în momentele de cumpănă, nici cînd am impresia că se prăbușește cerul peste mine. Iar acum cerul era pe podea, printre cioburi. Am rîs. Asta a scos-o din minți. S-a repezit cu pumnii la mine: "De ce rîzi, ticălosule? Cum ai putut?" Citeşte tot articolul

La masă!

Natura nu doarme niciodată. Pentru că naturii îi e mereu foame. Cum să dormi cu burta goală? Lîncezești, te deprimi, îți pîlpîie stamina. Așa că balta se înfiorează. Cu mîna streașină la ochi, bătrînul scrutează hățișurile și viitorul. Materia palpită. Materia știe că e rost de ghiogîrț. Iscoadele sosesc în roiuri. "Vine masa!" Toți, ca unul, se ridică adormiții. Se zvîrcolesc târâtoarele. Se ridică înaripatele curcubeului, subțiri ca lama de ras. Un ochi bulbucat clipocește la nivelul apei. Hrană! Păpică! Potol! Citeşte tot articolul