Florin Iaru

Florin Iaru

Florin Iaru

Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, Florin Iaru a fost membru al Cenaclului de Luni, a debutat în 1981 cu Cântece de trecut strada și a fost co-autor al volumului colectiv Aer cu Diamante. Florin Iaru lucrează în presă, atât print cât și televiziune și ține cursuri de scriere creativă. Cea mai recentă carte este volumul de proză scurtă "Povestiri cu final schimbat".


O mare treabă

Nici pînă azi nu ne-am putut pune de acord asupra momentului esențial în care, cu o plecăciune stîngace, unchiul Costică a părăsit sufrageria pentru a-și rezolva trebușoara. Marcelina zice (și nimeni nu i-a putut schimba părerea, în ciuda celor pe care le voi relata mai tîrziu) că a făcut-o la unu și un sfert, după antreuri, iar ea știe bine că le-a adus, cu mîna ei, la unu fix. Ăsta e ritualul casei și nu a fost încălcat vreodată, de asta nu ne îndoiește nimeni. În schimb, Aglaia (fosta soție a lui nenea Anghelescu, care nici nu mai e printre noi, dar nici n-a murit) e la fel de sigură și singură:— Nu mă-nnebuniți voi de cap! S-a ridicat la jumătatea supei, l-am văzut cum i se face gura pungă. A pus lingura pe fața de masă, da, chiar pe fața de masă și dus a fost.Pe vremea aia, Nicoleta și Cecilia aveau cinci ani. Și acum, după douăzeci de ani, ele afirmă la unison că unchiul Costică s-a ridicat după ce a venit friptura. Adică între felul unu și felul doi. Amîndouă își amintesc că unchiul frecase, pînă atunci, între degete, un miez de pîine. L-a lăsat pe masă, în dreapta farfuriei.— Nu, a zis bunicul Andreicuț, e imposibil. Costică era stîngaci. Chiar dacă mînca cu dreapta (ai lui îi legaseră stînga la spate ani buni), atunci cînd nu era supravegheat, tot stînga o folosea. Copiii nu pot deosebi stînga de dreapta, ce știți voi! A făcut un cocoloș, da, asta e sigur, l-am văzut și eu, dar nu a pus-o în dreapta, ci în stînga, iar friptura nu era friptură. Erau sarmale.— Bravos, a zis și unchiul Lucian, sarmale, vara. Tată, vezi că ai luat-o pe arătură. Sarmalele au fost de Crăciun, iar Costică era dus, hăt, demult.Bunicul s-a uitat chiorîș la fiu-su și a dat din mînă a lehamite. Ce știe țîncul ăsta? Dar Lucian s-a întors către nevastă-sa și a implorat-o din priviri. Ea a dat din cap:— Așa e, tătuțule. Luci mi-a povestit totul cu lux de amănunte de cînd ne-am cunoscut.Aglaia, ca orice femeie divorțată, nu a privit-o niciodată cu ochi buni pe a doua soție a lui Lucian. Asta e prea de tot. O mironosiță. Tot ce spune bărbat-su e sfînt. De unde știe ea? Păi, nici nu a fost acolo. Venetica asta nu exista nici în visele cele mai rele!— Da, da, a continuat tanti Luiza, din prima zi, cînd mi-ai făcut curte, mi-ai spus de-a fir a păr. Iubi, m-ai făcut să văd cu ochii mei.Aglaia s-a întunecat mai tare. Numa' minciuni spui. Tu ai stricat casa omului, aoleu, prost mai e și Lucică ăsta, făcut grămadă. Dar Luiza i-a zîmbit de sus, înălțînd bărbia. Ce a îmbătrînit și acritura de Aglaia! Nici nu-i de mirare că…— Măi, oameni buni, a zis, împăciuitor ca întotdeauna, Țuțu, vărul de-al doilea al Aglaiei, flăcău tomnatic și nelipsit de la mesele familiei, vă spun eu. Eu sînt cartograf și am o memorie fotografică. Cînd Marcelina a adus dulceața și cafelele, abia atunci săracu' Costică s-a retras. A scos lingurița din paharul aburit, a lins dulceața și abia atunci… Da, da, parc-a fost ieri!A urmat o pauză rece, după care toată lumea a zîmbit îngăduitor. Se știe prea bine că lui Țuțu îi plac băieții. Noroc că e atît de blînd. Dar poți să te-ncrezi în așa o lighioană?Pe scurt, asta e, de douăzeci și mai bine de ani, povestea familiei noastre. Săptămînă de săptămînă. Dar e de necontestat că unchiul Costică s-a dus la toaletă și n-a mai venit. Cînd ceilalți au încercat, și ei, să deschidă ușa, dinăuntru s-a auzit: "Ocupat!" După încă o jumătate de oră, tataie, pe vremea aia doar simplu cap al familiei, și nu un adevărat patriarh, ca azi, a mai ciocănit o dată:— Costică dragă, ți-e rău? Fac pe mine.Dinăuntru s-a auzit doar atît: "Ocupat!"Bunicul s-a întors, s-a uitat disperat la ceilalți și a zis:— Băi, eu mă duc la vecini.— Ești nebun?— Ți-am zis să facem două băi, da' tu, nu și nu.Săraca bunica, fie-i țărîna ușoară, s-a albit la față.Pe rînd toți s-au dus la vecini, înfruntînd rușinea cu lacrimi în ochi.Seara, după ce au plecat invitații, Andreicuț s-a dus în vîrful picioarelor la toaletă:— Costică, frate, zi ceva!— Ocupat.Așa a trecut timpul. Chiar de a doua zi, au început să construiască a doua toaletă, dar, pentru că nu mai era loc, a trebuit să spargă un perete. După ce au spart peretele, și-au dat seama că nimic nu mai era la locul lui. Se împiedicau de toate obiectele, de parcă erau legați la ochi. Atunci, tataie a zis că trebuie o casă nouă. Bunica s-a albit din nou. Cum, și cu Costică ce facem? Nu facem nimic.Au venit constructorii și au pus fundația, să fie cu trei băi, că nu se știe. Numai că, ghinion, la jumătatea anului, și-au dat seama că nu le mai ajung banii. Colac peste pupăză, în graba și dezorganizarea generală, după ce betonaseră totul, s-au prins că în fața casei noi stătea exact cea veche. Constructorul le-a dat o idee simplă: să o demoleze și să ia cărămizile.Bunica s-a mai albit o dată. Săraca. Nu a mai apucat să-și vadă noul cămin.Nu a mai rămas decît toaleta, ca o cazemată golașă și fără rost. Zidarii s-au dus cu tîrnăcopul, dar, exact de la prima lovitură, dinăuntru s-a auzit vocea inconfundabilă, ușor agasată, a unchiului Costică:— Ocupat!Acum, după atîția de ani, luăm prînzul în casa cea nouă și confortabilă și privim de la fereastră spre stradă. Între noi și gard e ruina paralelipipedică de cărămidă. Copiii au ieșit în curte și, firește, trag chiar acum de clanță. Aș vrea să-i opresc, dar ceva din mine așteaptă cu încîntare strigătul de luptă și de rezistență al unchiului, ca-n prima zi.

Bagă-ți mințile-n cap

Ionel îl privește pe doctor cu neîncredere. În vârful instrumentului strălucește cu muci boaba de fasole, proaspăt scoasă din nas. Acum o săptămână fusese o mazăre, extrasă cu aceeași dibăcie din ureche. În urmă cu o lună, îi dăduse purgativ, pentru cheița de la sipetul bunicii. Bunica s-a cam strîmbat, dar a primit înapoi prețioasa sculă. Apoi doctorul s-a întors către părinții resemnați: Citeşte tot articolul


Greșiții noștri

Mulți greșiți, puțini iertați și mulțimea care tălăzuiește ca o țață nehotărîtă sau, mai bine spus, ca o muscă fără cap. Gherghina și Sevasta se regăsesc aici ca prin minune dumnezeiască. Ele nu-și pierd niciodată prețiosul simț al echilibrului. Stau gard în gard de o viață, și viața asta e foarte lungă. Bucuria regăsirii le face să-și ridice brațele, să scuture în aer tubulețele taiwaneze în care odihnesc lumînărele stinse de anul trecut – și apoi să se îmbrățișeze ca și cum nu s-ar fi văzut de-un veac. Au atîtea să-și spună de ieri încoace! Mai e un sfert de oră pînă la Înviere și paradisul bîrfelor își deschide larg porțile. Citeşte tot articolul


Cursul scurt de vînătoare

Comorile nu așteaptă decît căutătorul potrivit. Cel care știe să caute va găsi. E drept, trec pe aicișa tot felul de nepoftiți. Ca acum.

— Uită-te la ghețoii ăia cum cotrobăie… ca animalele! Huo! Ușor, că nu dau turcii! Păi așa se caută? Bă, are și gunoiul demnitatea lui! Nu-i pentru mîrlan! Aoleu, a băgat mîna pînă la cot. Futu-i mama lui de nehalit! Așa se bagă? Ca să-ți sfîșii mîneca? Să te împuți la subsuoară? Ușurel, pipăie, mă, vită! Vezi să nu dea de rahat! Și ce dacă-i noroc? Norocu-i de rahat! Te lasă cînd ți-e lumea mai dragă. Nu e noroc, puiule, e știință. Citeşte tot articolul


Voiam să pleci

În clipa în care a ridicat prima farfurie deasupra capului, am știut că partida e pierdută. Farfuria s-a spart de gresie, umplînd bucătăria de cioburi. Ciudat, în clipa aia m-am calmat. Am așteptat-o pe a doua și a venit și ea. "De ce, de ce, de ce, monstrule, de ce, vită încălțată?" Și, trosc!, toate farfuriile, pe rînd, uitîndu-se fix în ochii mei. Apoi a înșfăcat pachetul de la George, o cîrpă murdară în care înfășurasem hard-disk-ul buclucaș. Numai că ea nu știa că acolo e totul, filmat și montat. "Să-mi spui cine e! O cunosc?" N-a așteptat răspunsul și a dat cu el de pămînt. Am avut o mică strîngere de inimă, am simțit pe dinăuntru mecanismele care se fereau de impact. Apoi m-am relaxat. "Voiam să pleci, voiam și să rămîi. Ai ascultat de gîndul cel dintîi." Formația de filolog nu mă părăsește niciodată în momentele de cumpănă, nici cînd am impresia că se prăbușește cerul peste mine. Iar acum cerul era pe podea, printre cioburi. Am rîs. Asta a scos-o din minți. S-a repezit cu pumnii la mine: "De ce rîzi, ticălosule? Cum ai putut?" Citeşte tot articolul

La masă!

Natura nu doarme niciodată. Pentru că naturii îi e mereu foame. Cum să dormi cu burta goală? Lîncezești, te deprimi, îți pîlpîie stamina. Așa că balta se înfiorează. Cu mîna streașină la ochi, bătrînul scrutează hățișurile și viitorul. Materia palpită. Materia știe că e rost de ghiogîrț. Iscoadele sosesc în roiuri. "Vine masa!" Toți, ca unul, se ridică adormiții. Se zvîrcolesc târâtoarele. Se ridică înaripatele curcubeului, subțiri ca lama de ras. Un ochi bulbucat clipocește la nivelul apei. Hrană! Păpică! Potol! Citeşte tot articolul

Pact cu Ispita

Noaptea se întîmplă ciudățenii. Numai noaptea. Propriul corp, toate mădularele și măruntaiele au viața lor și nu te mai ascultă. Se desprind încet, încet și-și fac de cap. Noaptea e rea. Cînd o aude pe mama că Noaptea e un sfentic bun, i se face frică. Ce sfentic? Și de ce nu-i tata în locul lui sfentic? De data asta va proceda cu înțelepciune. Se va spăla tare pe dinți. Și pe ochi. Se va privi în oglindă mult și va trage aer în piept. Și va evita să bea apă. Băutul apei, înainte de culcare, e cu belea. De acolo vine răul, din apa care băltește-n burtică. Apoi chiar simte cum apa începe să se hîțîne, cum face bulboană și… Cum spune taica preutu': Nu asculți, nu ești smerit. Nu te rogi îndeajuns de fierbinte! Nu vrei, asta e. Te aiurește Ispita. Și mama zice la fel și se supără. Îi zice: ești ultimul om. N-am nici o bază în tine. Dar el se va ruga fierbinte la Doamne-Doamne să reziste Ispitei. Se va ruga azi mai mult ca ieri. Nu-l duce pe el în Ispită! Și n-o să-l ducă. Azi, acum, e absolut sigur că va rezista. Se vîră sub plăpumioară și o trage, eroic, pînă la gît. Numai ce i se împăienjenesc ochii că și sare, ca ars, și mai dă o tură pe la baie. Face un pipi firav, dar izbăvitor. Citeşte tot articolul

Fulgerul senin

Copiii chicotesc în camera lor și, din cînd în cînd, se mai aude ba un buf, ba un răcnet. Dar nu ține mult. Bărbatul trage ce trage cu urechea, apoi își deschide a doua bere și dă sonorul mai tare. Boulescu, atacantul, face prăpăd prin liniile adverse, dar, în ciuda telespectatorului înfierbîntat, Tilimon nu ia gol. Soția trece pe lîngă el, ia cutia goală de pe masă, apoi se mai gîndește nițel și, trăgînd cu ochiul la meci, înșfacă o alună. Apoi se întoarce în bucătărie, unde o așteaptă supa și ostropelul. Închide bine ușa după ea. E un abur de să-l tai cu ața, iar căldura scoate din ea, ca dintr-un spălător de vase, toată transpirația. Numai să nu intre aburu-n casă. Citeşte tot articolul

Un tip solid și asudat, din mulțime

Pentru IzabelaBă, nene, nu te mai uita aşa la mine! Să fi fost tu în locul meu, te căcai pe matale, cît ești tu de mare, ascultă-mă ce-ți spun! Și nu te da lebădă, nu te rîdea, aoleu, ești prost. Zău, mă-nfurii, stai nițel și după aia să vorbești, dacă-ți mai dă mîna. Eram azi dimineață lîngă stația lui unu, la Bucur Obor, voiam să trec, dar știi că acolo e nebunie, merg șoferii ca la curse. Stăteam pe trotuar și așteptam să treacă puhoiul, eu și încă vreo douăzeci de oameni, cînd, exact de lîngă mine, un tip solid și asudat, așa, ca tine, a zis tare, să audă lumea: "Ăștia ar trebui omorîți de mici." Io n-am înțeles atunci care ăștia, da' acum, cînd mă gîndesc, cred că tot despre șoferi era vorba. Ce, nu puteau și ei să facă o pauză? Bă, și n-apucă ăla să termine de vorbit, că dă ochii peste cap și cade pe spate și trosc! cu tărtăcuța de ciment, de două ori, ca o bilă. Mîna stîngă – sau a dreaptă? – nu, stînga, asta-i stînga? Asta. Îi tremura. Și s-a pișat pe el instantaneu. Imediat, lîngă mine, o netoată a început să strige: "Să vină salvarea! Să vină SMURDU, de ce nu vine, de ce se ascund?", mă rog, prostii. Unde să vină? Cînd să vină? Însă cîțiva au și pus mîna pe telefoane și au sunat la 112. Altcineva a strigat: "E vreun doctor pe aici?" Nu era, ce, doctorii cresc în stradă? Da-ți spun, imediat s-a strîns lumea ca la urs. "Să-i facem ceva, nu vedeți că moare?" "Nu vă-nghesuiți așa, n-are aer!" Unu' mai curajos i-a pus urechea pe piept și a zis: "Hai că nu-i mort încă. Respiră." Și parcă m-am liniștit nițel. Dar eram și curios ce-o să se-ntîmple. Atunci, unu mărunțel, cu ochelari, de lîngă mine, mi-a zis mie, și s-a ridicat pe vîrfuri cînd mi-a zis la ureche: "Asta moare în zece minute și treizeci de secunde. Precis." M-am uitat lung la el, ce scîrbă de om, mi-a venit să-l scuip pe chelie. Ce tîmpit! Și de e-mi spunea mie? Ăla căzut se liniștise nițel. Îi tremura mîna, deci nu murise. Citeşte tot articolul

Îmblînzirea

— De ce nu vine? Unde te-ai dus, femeie? De ce nu răspunzi? – zice tare, ca să-şi probeze vocea subțirică și spartă, iar casa pustie îl îngînă. Lucruşoarele strălucesc, bibelourile bibilesc, lampadarele luminează a giorno, aşteptîndu-şi stăpîna. E casa perfectă. Casa dragostei şi-a aşteptării. Dar şi a geloziei turbate, trebuie să recunoască. Citeşte tot articolul

Sînii verzi

 Deși are numai cincisprezece ani, vîrstă la care te entuziasmezi din te miri ce, Adela suferă crunt. Efectiv, zice ea. Pentru Adela, cuvîntul efectiv e ca viața. Și asta pentru că Dumnezeu a fost pricinos și nedrept. Ca orice fată de vîrsta ei, Adela se privește și se apreciază numai prin ochii băieților. Poa' să fie proasta proastelor, tuta tutelor, dacă privirile lacome ale bărbătușilor o încolțesc și o dezbracă rînd pe rînd, lupta e pierdută. Adela nu știe că respectul de sine vine odată cu vîrsta. De aceea, ea se urăște la disperare. Nu se va privi vreodată cu dragoste. E convinsă de asta. Citeşte tot articolul

Două cuvinte

Prin fereastra deschisă se rostogolește pînă jos, în curte, strigătul furios al Anei:— Puță mică, nu mai răcni la mine, ce te tot rățoiești, puță mică?O secundă, pînă se stinge ecoul, și cearta se taie ca maioneza. Cuvintele râmîn înfipte în gîtul lui Paul. Năuc ca un boxer atins la ficat, primul lucru care-i trece prin cap e să se repeadă la fereastră. Se uită în jos, apoi în sus, apoi închide fereastra. Citeşte tot articolul

Ochelari de soare, povești paralele

Matei își ocupă locul favorit de pe terasă și soarele de toamnă îi expandează ochii verzi, decolorîndu-i spre alb. Își pune pe nas ochelarii de soare, comandă o cafea și-și despăturește ziarul. Matei are șaizeci de ani și e, probabil, unicul cititor al ziarului local. Din cînd în cînd își ridică ochii și privește în jur prin spațiul dintre ochelari și sprîncene. Citeşte tot articolul

Cantitatea neglijabilă

— O mie de lei, domnu'…Domnul clatină din cap, de două ori, repede și nemulțumit și-l întrerupe:— Pentru numele lu' Dumnezeu…Bărbatul se uită scurt la nevastă și continuă: — Nu se poate sub o mie… Noi ne-am gîndit…Domnul mai scutură din cap o dată și întinde palma către vorbăreț: — Ce-am vorbit înainte? Ce am vorbit? Nu așa am stabilit? Oprește-te! Citeşte tot articolul