Bookaholic

Teleșpan face senzație prin librării și pe net cu al său Cimitirul. Publicul a votat Cimitirul drept “Cea mai bună carte românească din 2013“, a născut controverse și polemici. Părerea noastră despre carte o știți – cronica aici.  “Adrian Teleșpan a scris în cîteva luni o carte care ți se lipește de mâini și care curge, cu care poți să te cerți în capul tău sau să o critici, îndoindu-i colțurile, dar care are viață și energie, un flux puternic de impresii, opinii și întîmplări care s-au cerut spuse.”

De unde vine succesul lui? Cine e Adrian Teleșpan, ce înseamnă o carte de erotică gay în România, cum e cu libertățile de limbaj, cum a primit criticile și multe altele găsiți mai jos, într-un dialog simpatic și entertaining cu autorul Cimitirului. 

Ești un star. Cum te împaci cu treaba asta? Care-i secretul succesului? 

Daaa, nu s-a mai văzut star ca mine. Nu cred că sunt un star, dar nici nu m-ar deranja să devin unul dacă asta ar implica și ceva avantaje materiale. N-aș vrea să fiu un star sărac. 🙂 Secretul succesului nu e chiar un secret. Implică foarte multă muncă, iar asta o știe toată lumea. Eu petrec 12-14 ore pe zi promovându-mi cartea. E drept, aici, dezavantajul de a fi șomer s-a transformat în avantajul de a avea timp pentru a promova Cimitirul.

Te așteptai? Vorbim totuși de un text gay într-o țară super homofobă.

Nu pot spune că mă așteptam, dar speram. Știam că am scris un text accesibil cu care poate rezona foarte multă lume. În sensul că nimeni nu trebuie să citească de două ori o frază ca să înțeleagă ce am vrut eu să spun. Mă bucur doar că am găsit o metodă de a face foarte multă lume să afle despre cartea asta. Dacă aș fi stat cu mâinile în sân, ar fi fost mai greu să se întâmple așa.

Sunt convins că pe rafturile librăriilor sunt multe cărți bune, inclusiv ale unor autori români, dar pe care nu le cumpără nimeni pentru că autorii se așteaptă să-i promoveze editura, editura nu-i prea promovează și așa nu află nimeni de ele.

În ceea ce privește homofobia, nu știu cât se poate aplica în cazul unui roman având în vedere că femeile sunt cele care cumpără cărți, iar homofobia e mai rară în cazul acestora. Dar nu lipsește cu desăvârșire, din păcate. Popularitatea cărții ăsteia printre cititori e rezultatul faptului că cele mai multe pasaje din carte n-au nicio legătură cu orientarea sexuală a personajului principal. Homosexualitatea e doar o trăsătură printre multe altele.

Crezi că o carte ca Cimitirul, care a avut atâta succes, ajută să se mai schimbe mentalitatea asta că gayii nu-s oameni sau, dacă totuși sunt, sigur e o boală? 

Nu cred. Sunt sigur. Am primit cam douăzeci de mesaje de la bărbați care îmi spuneau că li s-a schimbat percepția asupra homosexualității și că le-a scăzut gradul de intoleranță. Am văzut vreo două astfel de comentarii și din partea unor femei. Mie ăsta mi se pare un lucru senzațional.

Familia ta a apreciat “maxim că i-ai dedicat o carte cu pulă, muie și căcat”? S-au lăudat la rude că fiul e scriitor? 

Mama și tata au fost mai reticenți, dar au primit încurajări de la restul familiei. Mătuși, unchi, verișori care le-au spus că e o carte foarte mișto. Asta i-a mai înmuiat, dar nu de tot. Există drame în fiecare familie, e bine că în familia mea drama de acum se trage de la o carte.

Cât e pe bune din carte? Sunt curioasă de scene ca cele cu părintele Lolita, cu baba din cadă sau cu domnul care-și făcuse operație de schimbare de sex. 

Doamna din cadă este una dintre gazdele mele în primii ani de București. Stătea pe Valea Oltului în Drumul Taberei. Ceilalți doi sunt fictivi. Nici eu nu mai pot spune cât e realitate și cât e ficțiune. Emoțional e adevărată toată și sper că ești ultima persoană care mă întreabă treaba asta! 😀

Și tot apropos de asemănările cu realitatea.  Personajul bănuiesc că este în mare parte Teleșpan în persoană. Îți cam place de tine. 🙂 Defecte ai? 

Păi, cumva, toată cartea este despre cum să te placi având multe defecte!:))) Mi-am dat seama de asta după ce am scris-o. Am multe defecte. Sunt prea scund și prea păros, sunt arogant, leneș, mincinos, infidel – deși e dicutabil dacă ăsta e un defect sau nu, nesimțit uneori, cam naiv, impulsiv, delăsător, superficial, pe interes, fără direcție în viață, uneori părul îmi stă foarte nasol, am chiar și un minim început de chelie și mai am, cu siguranță, multe alte defecte. Pe care nu le ascund în carte. Dar am charismă. Și asta mă cam scoate. Oricum, de când sunt la Londra, am învățat să îmi exploatez mai mult calitățile și să mă plâng din ce în ce mai puțin că am lipsuri. E o chestiune de relaxare.

După ce-au terminat de râs la faze cu înmormântări demente sau la dialoguri cu multe puli băgate, cu ce rămân cititorii? 

Unii cu nimic. Îmi scriu mesaje de genul: Băi, mi-a plăcut atât de tare și am citit-o atât de repede că nu mai țin minte nimic și trebuie să o recitesc. Eu mi-aș dori să rămână măcar cu impresia că n-au dat banii degeaba pe carte și că s-au simțit bine cât au citit-o!

Ce citești? Care sunt autorii tăi preferați? 

Steinbeck și Vonnegut. Asta e una dintre întrebările frecvente, dar care nu îmi place pentru că nu am un răspuns clar. Îmi plac multe cărți. Steinbeck îmi pare cel mai atmosferic autor pe care l-am citit eu. Adică mă face să mă simt copleșit de griji, de angoase, de fericire. Vonnegut e foarte entertaining. Uneori mă enerveză substraturile lui și conștientizarea faptului că nu înțeleg tot ce vrea să spună, dar are un umor care mă ajută să trec peste lacunele mele.

De ce crezi că nu te plac criticii? Te-au pus pe gânduri reacțiile lor, te-ai gândit că poate au dreptate?

Sunt om. E firesc să nu îmi pice bine recenziile proaste. Mi-aș dori o atitudine de tipul Dalai Lama când citesc ce se scrie rău despre Cimitirul, dar nu am abilitatea asta. Nu știu de ce nu mă plac criticii și nici nu înțeleg de ce consideră Cimitirul o carte foarte prost scrisă, penibilă, plictisitoare și pe placul oamenilor proști. Cred că e o chestiune de gusturi.

Majoritatea criticilor din România vin din aceeași zonă. Poate că e normal să reacționeze toți la fel în sensul că grupurile tind să aibă gusturi comune. Habar n-am. Nici n-am stat să compar recenziile altor cărți ca să văd dacă dumnealor împărtășesc aceleași opinii de fiecare dată. Ceea ce știu cu siguranță e faptul că, dacă eu aș fi putut alege între aprecierea cititorilor și pe cea a criticilor, aș fi ales cititorii. Evident, m-ar fi bucurat o apreciere unanimă, dar cred că una dintre lecțiile cele mai importante în viață e că, uneori, trebuie să ne mulțumim cu ce avem.

Îți zic sincer, m-au obosit maxim pasajele cu filosofeală pe tema vieții, morții, iubirii, artei. De ce-ai simțit nevoia să le bagi? 

Din două motive. Știam că o să mă ajute la promovare, ceea ce s-a și întâmplat. Nu poți să dai share la un dialog de zece pagini, că nu stă nimeni să citească. Asta unu la mână. Doi la mână, oamenii nu dau share pe FB la scene de sex. DAR la câteva fraze despre minciună sau depresie, să zicem, dau. Foarte mulți m-au ajutat făcând asta benevol fix cu pasajele pe care eu mă așteptam să le posteze. E o rețetă și mi-o asum.

În al doilea rând, motivaționalul, oricât de clișeistic ar putea fi considerat, atinge oamenii. Ei se regăsesc. Cei mai mulți oameni simt aceleași lucruri, se lovesc de aceleași probleme, visează la fel. Cartea asta nu prinde la public pentru că sunt eu vreun special, ci pentru că sunt un om cât se poate de comun, cu probleme comune. Eu sunt conștient că nu am o formulă filosofică adâncă, pentrantă, dar cred că ăsta e avantajul meu. Că, ceea ce spun eu, înțelege toată lumea.

Toți avem angoasele și problemele din carte. Nici măcar nu pot spune că mă simt victima comercialului pentru că eu cred ce am scris acolo. Am prieteni care au încercat să mă convingă să scot pasajele astea. Și editorul a încercat să mă convingă să le scot. Dar eu m-am încăpățânat să le las acolo pentru cele două motive prezentate mai sus.

Cu excepția lor, cartea ta e foarte filmică. Cine ți-ar plăcea s-o regizeze? Și, bineînțeles, cine pe cine să joace? 

În capul meu sunt foarte filmice și alea filosofice. Adică le-am găsit o soluție care mie mi se pare mișto și pe care o păstrez pentru mine deocamdată. Nu știu cine aș vrea să o regizeze. Aș vrea să fie un film cu multă muzică. Nu musical. Un film cu mult soundtrack. Poate Sofia Coppola! 🙂 Poate Danny Boyle, poate Mike Nichols. Aș vrea să joace Adam Driver rolul principal. Pentru că îmi place mie foarte tare. Iar toți popii din carte aș vrea să îi joace Kevin Spacey. :)))  Kevin Spacey e un zeu.

Una serioasă: te-ai simțit discriminat în România? Dar la Londra?

Hai că au mai fost vreo două serioase până acum. 🙂 Nu m-am simțit discriminat. Nici ca homosexual în România. Nici ca român în UK. Dar cred că am avut noroc. În România pentru că lucram într-un mediu prietenos, iar oamenii au aflat că sunt gay după ce își formaseră o părere despre mine. În UK pentru că intru în contact cu oameni suficient de deschiși la minte încât să nu mă discrimineze din start doar pentru că sunt român. Dar sunt conștient că există cazuri de discriminare în ambele situații. În ceea ce-i privește pe homosexuali, luând în considerare doar experiența mea, pot spune asta: Nu cred că cei din jur nu m-ar fi acceptat la fel de ușor dacă eu nu m-aș fi acceptat pe mine însumi așa cum sunt.

Ce mai face Oli? Dar Geta? Să întreb și de Daniel sau încă e un subiect sensibil? 

Oli e foarte bine, Daniel nu a fost prea mulțumit de portretul din carte, dar sunt convins că și-a revenit. Geta e bine tot timpul. Momentan vrea ceva, dar nu știu ce.

Îmi ziceai că Cimitirul e în curs de traducere. Care-s planurile cu ea? Cucerești lumea? 

Eu sper că o să prindă cartea și în afara țării. Se traduce momentan și în engleză și în franceză. Sper să găsesc repede o editură cu care să mă înțeleg în privința contractului. Vom vedea.

Despre ce-o să fie viitoarea ta carte? 

Despre mine, normal! :))))) Sau despre altcineva. Sau poate n-o să fie deloc. Habar n-am. Oricum, o să fac și cu a doua cum am făcut și cu prima. Voi spune că am scris-o abia după ce o voi fi terminat.