Mulți greșiți, puțini iertați și mulțimea care tălăzuiește ca o țață nehotărîtă sau, mai bine spus, ca o muscă fără cap. Gherghina și Sevasta se regăsesc aici ca prin minune dumnezeiască. Ele nu-și pierd niciodată prețiosul simț al echilibrului. Stau gard în gard de o viață, și viața asta e foarte lungă. Bucuria regăsirii le face să-și ridice brațele, să scuture în aer tubulețele taiwaneze în care odihnesc lumînărele stinse de anul trecut – și apoi să se îmbrățișeze ca și cum nu s-ar fi văzut de-un veac. Au atîtea să-și spună de ieri încoace! Mai e un sfert de oră pînă la Înviere și paradisul bîrfelor își deschide larg porțile.

— Știai că nepotu lu’ tanti Adelina e la pîrnaie? Bestia i-a furat tot din casă! Se zice c-ar fi dovedit-o pe a bătrînă…
— Cum, Doamne iartă-mă!? Că are șaptezeci de ani!
— Cum, necum, măgarul a făcut-o! Cică era stătut! Îl știi, ce cap are, vai de mama lui! Tocmai ce se eliberase, măgarul! Se zice că a cam pidosnicit-o. Ce vrei, tinerețea dă buzna.
— Las’ că nu putea fi mai stătut ca Stuchilă …
— Ce? Stuchilă?
— E ăl de la șosea, stă în casa lu’ mătușa Tina.
— Stuchi-l-ar mîțele, pe cine a coțăit?
— Ei, fată, nici chiar așa! L-a prins polițaiul făcîndu-și nevoile în stradă. Era abțiguit, ca de obicei…

Pauză.

— De la tac-su i se trage. Hai, că-l știi, a murit acu’ douăzeci de ani. Se fac douăzeci în iunie. L-a pus polițaiu’ să șteargă cu limba! Hi hi hi… L-am văzut cu ochii mei cum se tîra pe lîngă băcănia lu’ Buzescu.
— Nu mă-nnebuni! Păi al lu’ Buzescu nu s-a încuiat în hazna și a scăpat cheia-n căcăstoare? Era și mai mort de beat.
— Cine? Stuchilă!
— Ba Buzescu. Fată, auzi ceva? Cît e ceasul, că mă dor bătăturile! Fata Voichii a fugit de-acasă.
— Nu mă-nnebuni! Cu cine? Cu al lu’ Lixandru?
— Nț. Cu o altă fată, să mor io! Una de a stat în gazdă la ei. Na, că a pedepsit-o Ăl de Sus, că prea era lacomă! Voico, Voico – i-am zis, nu te mai satură Dumnezeu. Na, mătîrîngă ai vrut, de mătărîngă să ai parte!
— Și de unde fac rost de atîta mătărîngă?
— Cine?
— Fetele, dragă, eu nu pricep, ce chestie, de unde găsesc dacă-s numa’ fete? Lor nu le trebuie? Lume nebună! Aoleu, că și tu ai pe cineva-n gazdă.
— Lasă-mă, că mor! M-a pus dracu’ (Doamne, iartă-mă, nici nu mai știu ce zic, acu’ iese popa cu lumina!) să închiriez la o toantă! Nemernica are copil mic și nici nu e măritată! Dacă știam o ușuiam!
— În casă la tine? De cînd?
— La mine, fată! Din martie! În casa mea, da! Și aflu? Îți închipui? E din flori, jigodia. N-are nici tată! Să mă ierte Dumnezeu… Mi s-a făcut rău! Cu păcatul în casă, mă-nțelegi? Pedeapsă, crede-mă. Ce nu i-am făcut lu’ nenorocita, am dat acatiste, am afumat-o, am dat drumu’ la radio tare, am certat-o că și-a atîrnat rufele-n fereastră, i-am stins lumina…
— De la RADET?
— Ei, na, de la contor. Mi-a pus nepotul contor cu butoane. Sting ce vreau, cînd vreau!
— De ce n-o dai afară?
— Păi, mi-a dat banii pe trei luni înainte!
— Și ce?
— Ce ce?
— Păi dă-i dracului de bani, Doamne iartă-mă!
— Tu ești nebună? Pe vremurile astea?
— Și ce zice?
— Nu zice nimic. Stă și se uită, spală și cîntă.
— Ce cîntă? Blestemății?
— Da’ dracu știe? Niște cîntece papistășești sau drăcești, că nu e-n românește. Se oprește ca proasta și cîntă, între rufe.
— Și ce spală?
— Spală la vecini, pe bani… Azi am lăsat-o în curte cu un morman…
— Sîmbăta?
— Sîmbăta, da, lighioana, Doamne iartă-mă, că nici nu mai știu ce vorbesc! N-are nimic sfînt. Dau astea din pizdă și p-ormă îți intră în curte și te spurcă. Uite cum scoate dracu’ din sufletu’ omului… Cînd se uită la mine, mă trec fiorii. Și-și leagănă copilu’ cît e ziulica de lungă. Curva dracului. Nu-i ajunge.
— Taci, nu mai drăcui! E păcat.
— Nu-i păcat dacă Dumnezeu vede în sufletul omului. Da’ nu, gata, m-am hotărît. Îl chem pe Stuchilă să se ușureze la ea la ușă, poate scap de tută.
— Da’ nu-ți murdărește și ție?
— Las’ că se spală.
— Și dacă nu pleacă?
— Șșt! Iese popa cu lumina. Pleacă. Las’, că mai e și pișicherul de nepot al lu’ Adelina. Ce știe prostu’? Iese de la pîrnaie, intră. Habar n-are. Și nici nu-i cu păcat, dacă scap de curvă. Așa fac. Rămîn și cu banii… Sigur lasă totul și fuge cu plodu’! Doamne-ajută! Unde-i lumina? Cucoană, ce te vîri așa în față, nu e pentru toată lumea? Aoleu, ce închipuită!

Florin Iaru

Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, Florin Iaru a fost membru al Cenaclului de Luni, a debutat în 1981 cu Cântece de trecut strada și a fost co-autor al volumului colectiv Aer cu Diamante. Florin Iaru lucrează în presă, atât print cât și televiziune și ține cursuri de scriere creativă. Cea mai recentă carte este volumul de proză scurtă "Povestiri cu final schimbat".


2 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *