Noaptea se întîmplă ciudățenii. Numai noaptea. Propriul corp, toate mădularele și măruntaiele au viața lor și nu te mai ascultă. Se desprind încet, încet și-și fac de cap. Noaptea e rea. Cînd o aude pe mama că Noaptea e un sfentic bun, i se face frică. Ce sfentic? Și de ce nu-i tata în locul lui sfentic? De data asta va proceda cu înțelepciune. Se va spăla tare pe dinți. Și pe ochi. Se va privi în oglindă mult și va trage aer în piept. Și va evita să bea apă. Băutul apei, înainte de culcare, e cu belea. De acolo vine răul, din apa care băltește-n burtică. Apoi chiar simte cum apa începe să se hîțîne, cum face bulboană și… Cum spune taica preutu’: Nu asculți, nu ești smerit. Nu te rogi îndeajuns de fierbinte! Nu vrei, asta e. Te aiurește Ispita. Și mama zice la fel și se supără. Îi zice: ești ultimul om. N-am nici o bază în tine. Dar el se va ruga fierbinte la Doamne-Doamne să reziste Ispitei. Se va ruga azi mai mult ca ieri. Nu-l duce pe el în Ispită! Și n-o să-l ducă. Azi, acum, e absolut sigur că va rezista. Se vîră sub plăpumioară și o trage, eroic, pînă la gît. Numai ce i se împăienjenesc ochii că și sare, ca ars, și mai dă o tură pe la baie. Face un pipi firav, dar izbăvitor.
În noaptea asta visele vor fi cuminți și curate. Există pe lume atîtea vise care nu fac rău. Vise bune, albe, netede, fără hopuri. De ce să-i fie date numai lui alea rele? Dar iată că Ispita îi înflorește în față, luminoasă și castă. Asta pentru că a adormit și teama, rușina, frica s-au topit. Ea e ca un copăcel unduios, foșnind verde. El știe de unde vine răul, de la cel neadormit, încolăcit în jurul copacului. Ispita, însă, îl ia cu o crenguță de mînă și-l poartă cu viteza vîntului peste cîmpii. Frunzele au ochi, copăcelul are piele și Ispita alunecă peste munți și văi, apoi peste mări de plumb topit. Îl ia cu răcoare, ar vrea să se roage fierbinte, dar atingerea ei îi face bine. Ispita e bună, mai bună ca mama sau ca tata.
Cînd se opresc, e taman ca-n Paradis. Un bătrînel ca un bunic din cărți îi face un semn șmecheresc. Are barbă pînă-n călcîie și un nas roșu, pictat. Știe, l-a văzut undeva, nu-și amintește unde anume, las’ c-o să-l caute la întoarcere. Poate să-i atingă nasul? Da, poate, îi spune Ispita și îl mîngîie pe cap. Dar e și o Măicuță acolo, cu brîul de lînă, care îi pune capul în poală. Un căluț care fluieră ca o locomitivă îl linge pe față. Plecăm, hai, repede! Ehei, după atîta drum, ar fi bine un somnuleț. Tresare, îngrijorat. Ar fi păcat să murdărească bunătate de peisaj. Roșind, întreabă, abia șoptit, unde e toaleta. Bătrînii rîd. Își rotesc brațele și capetele, arătînd jur împrjur. Privește, băiete, sîntem în natură, îi zice Ispita. Naturalia non sînt turpia. Ce? Ntrlnusînttrp? Băiețelul nu înțelege nimic, dar surîde fericit. Toaletă e peste tot. Aici nu se supără nimeni și nimeni nu-l caftește dacă face pipi. Deci…
