— De ce nu vine? Unde te-ai dus, femeie? De ce nu răspunzi? – zice tare, ca să-şi probeze vocea subțirică și spartă, iar casa pustie îl îngînă. Lucruşoarele strălucesc, bibelourile bibilesc, lampadarele luminează a giorno, aşteptîndu-şi stăpîna. E casa perfectă. Casa dragostei şi-a aşteptării. Dar şi a geloziei turbate, trebuie să recunoască.
Cuprins de chiar această turbare, bărbatul se învîrte ca o fiară înjunghiată. Turbat şi înjunghiat – exact sentimentul care-l macină. Ah, dac-ar avea o putere – ba nu, las-o pe asta cu puterea, la ce-ţi trebuie să fii forţos şi neputincios, ah, dar dacă s-ar transforma într-o muscă, să zboare pe urmele ei, s-o descopere, să-i trîntească adevărul în faţă? Să-i spună dintr-o suflare: “Curvo!”, apoi să-i arunce în faţă… Oftează, ce, ce altceva poate arunca pe faţa ei o muscă decît un bîzîit? Nu, o muscă nu e chiar bine. “Ai să vezi tu, într-o zi!” – i-ar spune atunci zburătoarea, cu grai omenesc. Te pomeneşti că ticăloasan e-n stare să-l zdrobească din poigné cu pliciul. Dar de unde plici în cele mai intime momente? Și nerușinate! Se îneacă. Îl doare pînă în stomac. Iluzia extincţiei însă îi creează satisfacţii profunde, dulci-tămîioase şi leşinătoare, nițel cam infernale. Ceea ce nu-l împiedică s-o vizualizeze în cele mai lascive poziţii, practicînd cele mai deşucheate jocuri ale supunerii şi nesupunerii, îndrăznind ceea ce nici el, cu gîndul ori cu fapta, nu făptuiește în pat. Iar faptul că nu-şi poate imagina îl chinuieşte şi mai tare. Oare ce face, cum face şi, mai ales, cu cine? La ora asta!
Se lasă abătut pe marginea impecabilă a patului (poţi să dai cu banul şi o să sară). O să-l distrugă dacă îl mai chinuieşte aşa. Nu merită. Ce i-a făcut? Ce nu i-a făcut? Dar femeia nu e om. E un neom cu chip îngeresc şi suflet de viperă. Om nu-i decît atunci cînd e supusă, înlănţuită, sclavă neputincioasă… adică niciodată. Se uită la ceas… “Pe cine am omorît, ce păcate plătesc? Doamne, ai milă de mine, am s-o omor.” Da, o s-o strîngă de gît, fără să mai ceară explicaţii. “O s-o omor – şi gata. După care mă omor şi eu.” Și degetele se strîng în aer, apoi se adundă în pumnișori și se așază pe genunchi. Sufrageria are deja două corpuri în agonie: ea, înjunghiată, cu sîngele ţăşnind pe pereţi, iar el zbătîndu-se atîrnat de grindă. Ba nu, de lampă. Automat, îşi pipăie gîtul. Uf, respiră. “Respiră, băiatule, omule, fii tare, vom tăia în carne vie!”
Ca un făcut, înainte ca gîndurile criminale să ia o formă precisă, se aud cheile, apoi uşa, apoi tocurile, căderea pantofilor, plescăitul genţii. E ea. La ora asta! Furia lui e gata să facă explozie. Se îndreaptă cu cea mai fioros-expresivă faţă către culpabilă. Vinovata e veselă, fredonează și nici nu-i dă atenție. Nici nu se teme. Săraca de tine! I se citeşte păcatul pe faţă, strălucireea din ochi are ceva lubric… Nici o săracă! Nasul lui adulmecă miros străin, bărbătesc. Miroase a vinovăţie, a păcat. Ei şi? Ea îi sare de gît, îl pupiceşte, îl smotoceşte şi-i îndrugă banalităţi. Că o prietenă, că fără el timpul n-are niciun haz, c-a venit cît a putut ea de repede, c-o fi, c-o păţi. “Și tu ce-ai făcut singurel?” Dar ea e chiar frîntă, lasă, o facem mîine dimineaţă, puiule. Și adoarme, numai ce pune capul pe pernă. El stă cu ochii pe pereţi, fără ideal, fără scop, fără răzbunare. Un ţînţar nenorocit bîzîie în lumina lunii. Apucă pliciul şi-i face de petrecanie dintr-o mişcare. Aşa, bestie! Și adoarme, cu conștiința datoriei împlinite.
