În volumul Cum să lecuieşti un fanatic, Amos Oz îşi surprinde cititorii care au tendința de a reduce fanatismul la conflictele politice violente (naționalist-religoase) sau la ciocnirile absurde de pe stadioane. Dincolo de aceste extreme, Oz vede formele mocnite, aproape irecognoscibile ale fanatismului manifestat în viaţa cotidiană a fiecăruia dintre noi. Citindu-l pe Oz, înțelegi că intoleranţa pătimaşă îşi găseşte adăpost în fiecare gest care nu admite decât varianta „alb sau negru”, „laie sau bălaie”, în orice atitudine lipsită de relativitate, nuanţă ori simţul ambivalenţei.

Binecunoscuta pledoarie a lui Amos Oz împotriva fanatismului își are rădăcinile în experiențele teribile ce i-au marcat prima parte a vieții. Părinţii lui Amos Oz au fost intelectuali imigranţi din Europa de Est. Tatăl său a studiat istoria în Lituania, dorind să devină specialist în literatura ebraică, vorbea 11 limbi şi citea în 17. Persecuţia naziştilor l-a azvârlit în Ierusalim, unde s-a implicat în războiul împotriva britanicilor şi civililor arabi. Mama lui Oz, Fania, s-a născut într-o familie evreiască bogată din Rovno, un oraş din vestul Ucrainei. Vorbea 7 limbi şi visa la o viaţă de artist, fiind o mare iubitoare a scrierilor lui Cehov. Fasciştii i-au omorât familia şi prietenii.

Pentru Amos Oz, copilăria a însemnat o căsuţă asemănătoare unui submarin (în care se trăia înghesuit împreună cu alte familii), război, foamete, lipsa apei, bombardamente şi ură faţă de toţi cei care îi urau pe evrei. Mama se îmbolnăveşte, depresiile şi durerile ducând, pe când copilul avea 12 ani, la sinucidere, prin inhalarea unei supradoze de medicamente. Sufletul adolescentului se umple cu o furie ce va acoperi zeci de ani (inclusiv împotriva tatălui). La 14 ani, răzvrătit, pleacă din lumea tatălui său şi se alătură kibbutzului Hulda, unde îşi schimbă numele (din Klausner devine Oz – „putere” ), unde va trăi peste 25 de ani. Aici va începe să scrie, pe scaunul vasului de toaletă, împărţindu-şi viaţa între scris, muncă pe câmpul de bumbac şi ore de predare la şcoala din kibbutz.

Cu fiecare carte publicată, mai primea câte o zi liberă (pentru scris) pe săptămână. Aici va înţelege că lumea nu este împărţită în alb şi negru, aşa cum credea în copilărie, va înţelege că şi evreii şi palestinienii sunt nişte victime, că războiul lor este o confruntare între „dreptate şi dreptate”. În 1967 s-a aflat ca ofiţer în rezervă pe frontul egiptean, în deşertul Sinai. Când a văzut pentru prima dată oameni trăgând în oameni, primul său instinct a fost să sune la poliţie…

El însuşi fanatic în copilărie (arunca cu pietre în englezi), Amos Oz pătrunde cu multă luciditate în versatila psihologie a fanaticului și realizează un portret lucid-mustrător, dar mai ales îngrijorător, al fanaticului, căci prezenţa sa cameleonică ne pândeşte insinuant de după fiecare colţ:

„sămânţa fanatismului zace întotdeauna în sentimentul superiorităţii categorice”;

„toţi fanaticii sunt foarte atraşi de kitsch, îl gustă din plin. În cele mai multe cazuri, fanaticii nu ştiu să numere decât până la unu, doi e o cifră prea mare pentru ei”;

„fanaticii sunt cât se poate de sentimentali: preferă să simtă, nu să gândească, şi sunt neobişnuit de interesaţi de propria moarte”;

„conformismul şi uniformitatea, nevoia de a-şi avea locul în societate şi dorinţa de a-i face pe toţi ceilalţi să aibă acelaşi loc s-ar putea să fie cele mai răspândite – dacă nu chiar cele mai periculoase forme de fanatism”;

„esenţa fanatismului este de a-i sili pe ceilalţi să se schimbe. […] Fanaticul este o făptură care debordează de generozitate. Fanaticul este un mare altruist. Adesea, fanaticul este mai interesat de tine decât de el însuşi […] pentru simplul motiv că sinele lui este foarte redus sau chiar inexistent”;

„Fanatismul începe acasă. Începe exact cu foarte răspândita dorinţă fierbinte de a face o rudă iubită să se schimbe, pentru binele ei. […] De foarte multe ori începe cu nevoia de a trăi prin intermediul altcuiva. De a renunţa la tot, ca să te dedici înfloririi depline a altcuiva sau bunăstării generaţiei următoare. Sacrificiul de sine implică de cele mai multe ori culpabilizarea oribilă a beneficiarului şi duce astfel la manipularea sau chiar controlarea lui”.

După diagnosticul crud, Oz propune şi leacuri, imaginaţia şi literatura fiind două dintre cele mai importante. Parţiale şi limitate, dar posibile. Pe toate, însă, le întrece – e convins Oz – simţul umorului, care nu trebuie confundat cu sarcasmul. Lipsa lui e semn clar al maladiei. Dacă îl amestecăm cu capacitatea de a empatiza, de a te pune în locul celuilalt atunci când crezi că ai dreptate, sau de a te bucura de diversitate, fanatismul începe să fie ținut în frâu.

Dar cum nu e deloc ușor să-ți pui permanent întrebări, să alegi înțelegerea în locul condamnării, să admiți îndoiala și nuanțele în locul unor idei fixe (greșite), să conștientizezi și să dai deoparte obișnuințe, prejudecățile și să împingi marginile lumii dincolo de ele – fanatismul e liber să năpădească din toate părțile.

„Fanatismul este, din păcate, o componentă omniprezentă a firii omeneşti, o genă malignă”.

AMOS OZ, Cum să lecuieşti un fanatic, Ediția a II-a, traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin, Cuvânt înainte de Nadine Gordimer, Humanitas Fiction, Seria de autor Amos Oz, 2016, 124 p.

Dana Pîrvan

Din 2006 scrie despre cărți pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”. În 2013 a debutat la Editura Art cu volumul „Sebastian și lumea lui”.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *