Discreția, retractilitatea și însingurarea apar nu rareori drept căi prin care omul reușește să rămână împăcat cu el însuși, să se simtă liber, să nu-și piardă omenescul. Protectivă, însingurarea înseamnă pentru mulți „oameni de hârtie” și o evadare din tăvălugul mulțimii, revoltă, discontinuitate strecurată în rutina uniformizantă, refuzul normelor, ieșire din cadru, tăcere pătrunzătoare, sincopă ce permite o privire mai limpede.
Ca şi în teatrul lui Beckett, în cele două romane – „Cum e. Mercier şi Camier” -, cuprinse în volumul „Opere IV” (din excelenta serie de autor de la Polirom), apar inconfundabilele sale cupluri de personaje. Dublând astfel singurătatea, se asigură schimbul de cuvinte cu care se umple timpul imens, în lipsa altor forme de manifestare a omenescului. Beckett scrie aici într-o limbă nemaiauzită, nemaivorbită, iar reducerea drastică a acţiunii şi a personajelor intimidează.
Aflat într-un sac de iută, în care îşi cară conservele de peşte şi un deschizător de conserve (singurele obiecte preluate din lumea fizică şi care asigură verosimilitatea unei lumi fanteziste), mersul nenumitului personaj principal către nicăieri se face târându-se prin noroi, oferind parcă o altă variantă a Purgatoriului dantesc. Personajul înaintează povestindu-se într-un monolog gâfâit. Deși cu existenţa mutilată, nenumitul personaj se încăpăţânează a înfrunta absurdele limitări reale ale condiţiei umane, chiar şi numai stând de vorbă cu Pim, alături de care se târăște o vreme.
Singurătatea trăită în noroi şi în beznă face posibilă rememorarea, prin povestire, a trecutului plat, de altfel inexistent, născut într-un prezent care se construieşte prin poveste. Deseori este sugerată ideea fundamentală a prozei beckettiene că realităţile acestui univers uman aparţin exclusiv cuvântului, sunt în întregime mentale, fiinţele însele fiind alcătuite doar din cuvinte: „scurte mişcări ale bărbiei nici un sunet cuvintele mele fac asta face cuvintele mele voi mai adormi în umanitate aşa cum se cuvine […]// singurul lucru de făcut să faci cale-ntoarsă să te-nvârteşti în cerc la nevoie şi înaintez în zigzag asta-i adevarat potrivit complexităţii mele prezenta redactare căutând ceea ce-am pierdut acolo unde n-am fost niciodată//”.
Şi în romanul „Mercier şi Camier”, fragila structură epică este susţinută de plimbările unui cuplu clovnesc de vagabonzi, care vor să spargă rutina plănuind şi pornind într-o mare călătorie fără sfârşit. Spaţiul, ca de obicei, rămâne strâmt, suferind aceeaşi reducţie ca şi acţiunea sau personajele, asigurând astfel rotirea în cercul aceleaşi rutine. Cei doi bătrânei, unul gras şi scund, iar celălalt înalt şi slab (amintind astfel de celebrul cuplu al lui Flaubert), formează o pereche comică: ţinându-se de mână încearcă să iasă din oraş, aventura lor întinzându-se fix până la periferiile noroioase ale acestuia. Pleacă, fără să plece. Rămânerea pe loc pare un veritabil eroism. Deviza lor este „încetineală şi prudenţă, cu devieri la dreapta şi la stânga, întoarceri bruşte înapoi”. Și vorbesc, singura convenţie stabilită fiind aceea de a nu-şi povesti visele şi de a nu da citate.
Dialogurile lui Beckett sunt şi aici memorabile, iar în ciuda atmosferei sumbre şi a tristeţii, paginile secretă un umor cuceritor, deşi amar:
„Mă-ncurci mai mult decât m-ajuţi, spuse Mercier. / Nu caut să te-ajut, spuse Camier, caut să m-ajut pe mine./ Atunci totul e-n regulă, spuse Mercier”; „Ai chef să cânţi? spuse Camier. / Nu, după câte îmi dau seama, spuse Mercier”; „Plâng, spuse Mercier, nu mă deranja.”
Călătoriile personajelor lui Beckett sunt un exil voluntar, asemănător cu cel asumat şi de Beckett atunci când a părăsit Dublinul, acel oraş al paraliziei, cum îl numea prietenul său, James Joyce. O autoexilare în interioritate, implicând zbatere, căutare istovitoare de sensuri ascunse în gestul diurn, neîmpăcare, auto-scrutare nemiloasă. Dar și libertate.
Samuel Beckett, Opere IV, Cum e. Mercier şi Camier, traducere din limba franceză de Gabriela şi Constantin Abăluţă, Polirom, 2012, 280 p.
