Bookaholic

Cu Emilian Galaicu-Păun am impresia că ne știm de o viaţă. Adolescenţi fiind, copii ai perestroikăi, ne petreceam mai toate după-amiezile între faimoasele cafenele „Moldova” și „Fulgușor”. Mai mergeam la Biblioteca Republicană „N.K. Krupskaia” pentru lecturi, iar seara, pe Aleea Scriitorilor din Parcul „Pușkin”. Unul dintre oamenii pe care-i așteptam cu suf letul la gură era un tânăr scriitor care-și făcea studiile la Moscova și venea să ne aducă cele mai noi cărţi și știri. Era un tânăr cu plete lungi, care avea un aer de hippy și pe care noi îl botezaserăm „Jesus”. El era cel ce avea să devină cunoscutul scriitor Emilian Galaicu-Păun. După mulţi ani am avut ocazia să stăm pe îndelete la o lungă poveste. Iată ce a ieșit.

Din / Vasile Ernu – Intelighenția basarabeană azi: Interviuri, discuții, polemici despre Basarabia de ieri și de azi, Editura Cartier, 2016

 Încercam să-mi aduc aminte cum ne-am cunoscut şi gândul mă duce înapoi, la anii de perestroika. Îmi amintesc că un bun amic comun, Jonny, mi-a zis la un moment dat că a venit „Jesus de la Moscova”. Era numele tău de cod în gaşca mea. Noi eram în ultmiul ani de şcoală, participanţi activi la viaţa cultual-politică de atunci, iar tu îţi făceai doctoratul la Moscova. Cum mai vezi astăzi anii aceia, dincolo de frumuseţea tinereţii?

Fără ciudă, dacă ar fi să răspund pe scurt, dar şi fără ochelari roz… „Frumuseţea tinereţii” (de fiecare dată purtând un alt nume, să ţi le spun?) s-a cam uitat, în acei ani, la juni ceva mai arătoşi & mai puţin timizi decât mine, ceea ce m-a făcut să n-o scap eu din vedere – toată poezia mea se hrăneşte din acel sentiment de neţărmurită admiraţie în faţa acesteia, de neatins (şi chiar după ce au venit primele atingeri şi tot ce a urmat, am rămas à jamais cu percepţia participării la un miracol, ori de câte ori mi se arată, sub diferite chipuri). În rest, „anii aceia” de ucenicie au fost săraci în evenimente – deşi, ţin minte cum, student fiind, ne-am apucat să scoatem, prin 1983, câţiva prieteni, o revistă literară a noastră (nici mai mult, nici mai puţin Ecoul Daciei!), dactilografiată în patru exemplar la maşina mea de scris, Москва (cred că după nr. 3 sau 4 ne-a pârât cineva şi cu asta „samizdatul” nostru a luat sfârşit; unde mai pui că eu deja publicam în presa republicană); şi tot pe atunci, am jucat într-un spectacol, Apoteoza războiului, după poemele lui Tudor Arghezi din Carnet, montat de colegul meu Valeriu Reniţă, pe care am apucat să-l prezentăm o singură dată, pentru un cerc restrâns de prieteni, bineînţeles că nu la Casa de Cultură a USM, ci într-o sală obscură de la Politehnică (şi iarăşi ne-a turnat cineva, de data asta lipsind puţin ca să fim exmatriculaţi!) –, astfel încât tot lecturile au dus greul (şi când zic greul, am în vedere chiar dificultatea cu care puteai să-ţi faci un abonament la Biblioteca Republicană „N.K. Krupskaia”, pe atunci singura instituţie unde se putea cere carte românească, adevărat în sala de Literatură străină, completând un formular cu litere latine). Bref, cred că formula regretatei Mariana Marin – Mutilarea artistului la tinereţe – prinde cât se poate de exact acele vremuri de tristă (cu toate micile bucurii, datorate mai degrabă vârstei decât vieţii de zi cu zi) amintire, nu le-aş mai (re)trăi niciodată!

 Aş vrea puţin să pornim din spate. E foarte important să încercăm azi să ne amintim nu doar o anumită genealogie culturală, care este şi ea fireşte importantă, ci şi una socială, care uneori ne scoate în faţă lucruri importante despre noi şi societatea noastră. De asta te-aş ruga să-mi povesteşti genealogia aceasta cultural-socială a famileie tale, a locului, a societăţii? De unde vine, din cine se trage Emilian Galaicu-Păun?

Să începem chiar cu numele: Emilia era bunica mea de pe linie paternă (i-am moştenit nu doar numele, ci şi chipul & ochii albaştri); tatăl meu, Vasile Galaicu (n. 1939), şi maică-mea, Eleonora Păun (1943-2015), îşi dau întâlnire în numele cu care-mi semnez cărţile de prin ’86 (în acte, sunt doar Galaicu – în cele sovietice fiind scris, cu chirilice se-nţelege, cu un -o final), care numai pseudonim nu-i. Maică-mea era studentă la Litere la Institutul Pedagogic „Alecu Russo” din Bălţi, iar taică-meu tocmai îl absolvise, când am venit şi eu pe lume, într-un sat din nordul RSS Moldoveneşti. Am copilărit la ţară, într-un pitoresc & foarte vechi (atestat documentar de prin sec. XV) sat înconjurat de trei păduri, Unchiteşti, r. Floreşti, dar mai cu seamă – în curtea bunicilor mei pe linie paternă, Emilia şi Timofte, oameni absolut minunaţi. (O altă bunică, Nadejda Bunescu, mama mamei, a fost şi ea o fiinţă grozavă, dar trăind într-un alt sat, Cotiujenii Mari, şi văzând-o mai rar, n-am avut-o atât de aproape de suflet; adevărat că şi ea era oarecum mai distantă, după ce că rămăsese în 1946 văduvă cu trei copii, pe care i-a pus pe picioare numai ea ştie cum!) Anume acei şapte ani de-acasă – cei mai fericiţi ai vieţii mele – constituie „cernoziomul” din care a crescut viitorul scriitor, dar şi Paradisul meu pierdut, pe care l-am regăsit doar în scris, în unele pagini ale romanului Ţesut viu. 10 x 10.

Odată ajuns la oraş, în vara lui 1971, nimic n-a mai fost ca-nainte – „şocul civilizaţional” cât ce să mă coste viaţa în chiar prima zi, un tânăr smulgându-mă de sub roţile troleibuzului în ultima clipă, după ce, panicat de mulţimea maşinilor roind încolo şi-ncoace pe lângă noi (tocmai ne oprisem cu mama pe „insuliţa” de la mijlocul bulevardului Lenin, vis-à-vis de magazinul universal, actualul Gemenii), mă rupsesem din mâna ei ca să trec strada pe roşu. (Alte câteva întâmplări de genul acestea doar mi-au întărit convingerea – neformulată pe atunci în cuvinte – că nu mă aflu nici la locul potrivit, nici la timpul cu care fusesem de mic obişnuit.) Unde mai pui că nu ştiam o boabă ruseşte, şi nici codurile de comunicare cu copii de-o seamă nu-mi erau cunoscute. Ca să nu mai vorbesc că-n casa tatălui domnea o cu totul altă ordine (cu O mare!) decât cea cu care crescusem la bunici. Nu-mi face nicio plăcere să-mi aduc aminte de copilăria mea „orăşenească”, noroc că-n vacanţa mare eram trimişi la bunici, pe toată vara. Pe de-altă parte, trebuie să recunosc că tocmai graţie acestei sensibilităţi ultragiate odată cu mutarea la oraş am tot „fantasmat” de prin clasa întâi, visând cu ochii deschişi, iar mai târziu punând mâna pe toc. N-aş zice că literatura răzbună umilinţele copilăriei, dar ce eliberare să poţi spune cu voce tare ceea ce, cândva, nici în gând nu ai fi îndrăznit să rosteşti! Fraza-cheie din Ţesut viu. 10 x 10, pentru care mulţi cititori mi-au strâns mâna, sună chiar aşa: „…nimeni însă nu scapă teafăr din copilărie”.

Aş vrea puţin să ne oprim la perioada ta de şcoală: cum arata şcoala sovietică în acei ani, ce se întîmpla acolo, în ce măsura te-a format sau deformat ea?

În clasa întâi am mers la o şcoală de la marginea oraşului, nr. 10, noi trăind pe-atunci într-un cămin muncitoresc de la Botanica; pe la mijlocul clasei a doua, m-au mutat la Şcoala nr. 1, actualul Liceu „Gheorghe Asachi” din Chişinău. Deşi mi-am dat toată silinţa (jur!), nu aveam să mă integrez cu totul niciodată, fiind până prin clasele mari dacă nu cioara albă, în mod cert răţuşca cea urâtă. Acum, greu de spus câtă poză era (la şcoală treceam drept „poet”, cu toată ironia pe care colegii mei trebuie c-o puneau în acest apelativ), şi câtă simţire autentică – ţin minte doar că mi-am asumat de timpuriu această hai să-i zic alteritate, şi cu cât se încrâncenau colegii mei „să mă dea la brazdă”, cu atât îmi apăram mai îndârjit – ce? iată întrebarea. Căci, de fapt, nu mi se cerea decât să fiu băiat de gaşcă şi, probabil, în forul meu interior şi eu îmi doream acelaşi lucru – de unde venea atunci neadaptarea mea?! Şi în ochii învăţătorilor (ca să respectăm terminologia şcolii sovietice) apăream oarecum diferit, mie trecându-mi-se cu vederea faptul că în clasele mari nu mai purtam uniforma şcolară, obligatorie. Adevărat, nici aşteptările în ce mă priveşte nu erau cine ştie ce mari. (Eu însumi în acei ani n-aş fi pariat pe mine!…) Scurt pe doi, dacă ar fi să trag linia şi să spun cu ce m-am ales după cele 10 clase, aş zice: cu limba franceză; la rându-i, şcoala s-a ales, peste ani, cu încă un absolvent mai mult sau mai puţin cunoscut care poate fi invitat cu tot felul de ocazii, că-s zilele francofoniei, că se împlineşte vreun jubileu…

 Şi Universitatea din Chişinău? Ce însemna o facutate de „limbă moldovenească” în URSS? Cum se derulau viaţa şi studiile, cine erau studenţii, cum erau profesorii?

O mai mare plictiseală nici că se putea pe faţa pământului – bună parte a disciplinelor de studiu („istoria partidului”, „economia politică”, „comunismul ştiinţific”, fără a uita, se-nţelege, de „militărie”) mai degrabă ne spălau pe creieri decât să ne bage minţile în cap. Iar atunci când se ajungea totuşi la literatura naţională, aveam parte într-o primă fază de „relaţii moldo-ruso-ucrainene”, apoi de realism socialist (peste marii clasici se trecea în grabă – ţin minte şi astăzi cum, ajungând la Scrisoarea III, profesorul Ion Osadcenco pur şi simplu ne-a pus să recităm, rând pe rând, fiecare câte-un fragment preferat, doar ca să nu se ajungă Doamne păzeşte! la analiza textului). Pricepând pe la anul doi-trei cum stau lucrurile, am căutat în fel şi chip să mă înscriu la Biblioteca Republicană, iar odată ajuns cititorul acesteia, am făcut „lecturi paralele” – frunzăream autorii studiaţi la facultate, de cetit atent însă ceteam Secolul XX, marii interbelici români (fiind când „arghezian”, când „barbian”, căci „bacovieni” & „stănescieni” erau cu toţii la Litere…), dar şi autorii străini apăruţi în seria „Romanul secolului XX”. Unde mai pui că, din noiembrie 1982 şi până-n martie 1985, au murit, unul după altul, trei Secretari Generali ai PCUS – cum autorităţile s-au temut mereu că Literele ar putea fi o răsadniţă de naţionalism, fiecare deces aducea cu el şi o „strângere a şurubului” pe măsură (ba chiar, cu asupra de măsură!), toate astea pe fondul unei crize tot mai accentuate a sistemului.

Şi încă, filologia fiind mai degrabă o facultate de mirese, mi-am făcut prieteni mai degrabă la cenaclul universitar „Eminescu”, al cărui preşedinte am fost în anii studenţiei, decât în grupă. Dintre profesori, am avut noroc de câţiva adevăraţi domni – începând cu doamna Elena Ţau, la versificaţie, poate singura femeie de caracter pe care am întâlnit-o în acei ani; regretatul Anatol Ciobanu, la sintaxă; Sergiu Pavlicenco, la literatura universală –, în rest, tot politruci, unul şi unul! Te doare mintea doar gândindu-te cum oameni cu studii făcute prin anii ’30 la Tiraspol ne predau lingvistică, folclor, slavistică etc. Mi s-a părut atât de ternă şi insipidă filologia acelor ani, încât nici măcar la nivel de „istorii de viaţă” n-am reţinut mare lucru pentru romanul meu Ţesut viu. 10 x 10, spre deosebire de anii de şcoală, mai dificili, dar având un oarece rol în formarea personalităţii. Şi acum mă întreb cu groază ce m-aş fi făcut fără „Nadiuşa” mea, alias Bibliotecă Republicană?!

Acum am ajuns la studiile tale de la Moscova. Cum se „ajungea” de fapt la Moscova? Şi ce însemna în acei ani să înveţi la Moscova?

În toamna lui 1986, am intrat la doctorantură la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova, obţinând o recomandare din partea Uniunii Scriitorilor din Moldova (tocmai debutasem în volum, cu Lumina proprie) şi susţinând 4 examene în capitala URSS. Altă lume, Moscova primilor ani de perestroikă! Toate umilinţele & frustrările studenţiei mele chişinăuene se vedeau dintr-odată răzbunate, una după alta – profesori străluciţi, colegi cu adevărat pasionaţi de literatură, mari biblioteci, şi o fraternitate poetică, ce m-a marcat à jamais, cu mai vârstnicul Eugen Cioclea (1948-2013; l-am evocat într-un text, „Cioclea. Cine altcineva?” apărut postum) pe care l-am cunoscut în decembrie 1986, la restaurantul Casei Scriitorilor, renumita Casă Griboedov din romanul lui M. Bulgakov, Meşterul şi Margarita. Greutăţile nici ele nu s-au lăsat aşteptate, atât de ordin material, cât şi de… subminarea ordinei politice, odată cu primele focare de criză (Tbilisi, regiunea Nagorno-Karabah, republicile baltice ş.a.m.d.), repercutate şi la Centru. Dincolo de toate, acei ani petrecuţi în capitala URSS au fost deosebit de rodnici – cel puţin o treime din poemele ce vor alcătui Levitaţii deasupra hăului, Ed. Hyperion, 1991, le-am scris la Moscova, până şi titlul cărţii venea oarecum în replică la practica funestă a căminului Institutului de pe str. Dobroliubov, şi anume de a te arunca în gol de la etaj (aproape că nu exista an să nu se sinucidă cineva în acest mod; eu însumi mi-am bălăbănit într-o noapte picioarele peste pervaz, de la etajul patru; şi nu din lipsă de curaj n-am mai sărit în cele din urmă), fiind conştient că tocmai îmbrăţişam o altă poetică. (În paranteză fie spus, Levitaţii-le vedeau lumina tiparului în chiar zilele puciului din ’91 – şi dacă puciştii ar fi învins?!) Ca să n-o lungesc, ceva din atmosfera acelor ani moscoviţi se regăseşte în unele pagini ale Ţesut-ului 10 x 10, dar şi în „suflul vizionar” (vorba unui reputat critic) al unor poeme din acea perioadă cum ar fi „Metropola”, „subteRANA strigătoare la cer”, „Înălţarea” ş.a.

Povesteşte-mi te rog puţin despre evoluţia ta de scriitor? Cum ai debutat, cum ai ajuns de la poezie la proză etc.?

Luuungă poveste – şi care începe nu foarte promiţător: placheta de debut din 1986 a fost mai curând un avorton literar, „provocat” şi de redactorii cărţii, şi de renumitul LIT (alias Cenzura, care mi-a „zburat” câteva poezii în ultima clipă, dar şi mutilându-mi mai multe versuri). Abia Abece-Dor, 1989, făcea să intru în cărţi în lumea noastră literară – suntem în perioada mea „barbiană”, din care m-am ales cu… obsesia lui Mallarmé pentru cartea unică (acum mă întreb dacă nu cumva fraza acestuia: „Lumea există ca să sfârşească într-o carte” trebuie citită în oglindă: „Cartea există ca să (re)nască o lume”). Cea de-a treia ruptură, trecerea de la versificaţia „clasică” la verslibre, se datorează Levitaţii…-lor (îi citisem pe majoritatea poeţilor români contemporani, de la Ion Caraion la Cărtărescu, la Biblioteca de Limbi Străine de la Moscova), prima mea carte tipărită cu litere româneşti – la scurt timp de la apariţie, primele cronici din Ţară (tonul l-a dat Ioan Muşlea, cu „Şocul Galaicu”, în: Tribuna, nr. 39/1991) îmi acordau generos cetăţenia Republicii Literelor române (Adrian Popescu, „Un expresionist postcomunist”; Al. Cistelecan, „Înălţări şi căderi”; Romulus Bucur, „Optzecism fără frontiere”; Aurel Pantea, „Ucenic la sacru” etc., etc.). Între timp, revenisem la Chişinău, şi tot pe atunci am fost invitat la primele festivaluri de poezie din România (de la Satu Mare, Oradea, Iaşi, Târgovişte ş.a.) – este perioada în care scriam la Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994, volum „de trecere” de la perioada verslibristă & modernistă la cea a versului alb (de regulă, scriu în anapest) & postmodernistă, începută cu Yin Time, 1999, şi totodată de racordare la poetica generaţiei ’80 (datorez enorm acestui sistem de „vase comunicante” ce formează o adevărată orgă a literelor române). Acum, n-o să explic chiar eu cum funcţionează poezia mea, de curând antologată într-o ediţie ne varietur, Arme grăitoare, Cartier, 2015 – numeroşi critici au făcut-o mult mai convingător, de la Sorin Alexandrescu & Ion Pop la regretatul Marin Mincu, ca să nu mai zic de Al. Cistelecan. Deschiderea „celui de-al doilea front” (de fapt, al treilea, căci din ’92 ţineam rubrica de cronică literară la Vatra – textele se vor regăsi în volumul de eseuri Poezia de după poezie), al prozei, se datorează unei întâmplări – în toamna lui ’95 Gheorghe Erizanu îmi cerea o carte pentru nou înfiinţata editură Cartier. Nu aveam în lucru decât câteva fragmente de proză, din care am „bricolat” un – critica ezită şi astăzi cum să-i spună: antiroman? miniroman? – text etajat, ridicând mănuşa pe care o aruncase Flaubert („Ceea ce mi se pare grozav, ceea ce aş vrea să fa, este să scriu o carte despre nimic, o carte fără nicio legătură cu lumea exterioară, care se va susţine prin ea însăşi, prin forţa interioară a stilului ei…”), Trilogia nimicului, despre care cel mai inspirat a scris tot un poet (dar ce poet!!!), Aurel Pantea. Credeam că am întors pagina, odată cu publicarea volumului la Cartier, în iarna lui ’96, dar n-a fost să fie. Într-o zi de mai, prin ’98, o frază – „Cimitirul satului venind silenţios la vale ca un scrânciob din care tocmai a sărit cineva, golul din stomac propagându-se în corpul singur ajuns în punctul mort al curbei pentru a-l resorbi, cu strigăt cu tot, în vârtejul căscat undeva sub lingurică etc., etc.” – avea să mă antreneze în cea mai teribilă aventură a vieţii mele de scriitor, ce mi-a luat efectiv 14 ani, alias scrierea romanului Ţesut viu. 10 x 10. Tocmai îmi dădeam viaţa peste cap, fără să bănuiesc nimic – dar despre asta, mai la vale.

Am o mică problemă în România – până şi în mediul „de specialitate”! – ori de câte ori încerc să prezint literatura de limba română din Basarabia. Mai exact, literatura din RSS Moldovenească din perioada sovietică. Ce rămâne din aceasta? Ce ar trebui neapărat să citim? Şi ce ţine mai degrabă de… „statistică”? Te întreb, fiindcă în volumul de eseuri „Poezia de după poezie”, Ed. Cartier, 1999, vorbeşti nu doar despre autorii „ultimului deceniu” (1990-1999), ci şi despre „clasicii literaturii moldoveneşti” Nicolai Costenco, George Meniuc, Ion Druţă ş.a., fără a uita de poeţii generaţiilor ’60 şi ’70.

În mare, o selecţie mai mult sau mai puţin riguroasă (dar şi… prea generoasă, pe alocuri!) s-a şi operat, odată cu publicarea unei colecţii de antologii „Literatura din Basarabia în secolul XX”, la Editurile Arc şi Ştiinţa, în 2004, şi anume: o antologie de poezie, una de proză scurtă (în două volume), una de roman (în patru volume), una de literatură pentru copii, una de teatru şi una de traduceri. În total, 10 volume. La rigoare, ar fi de reţinut 4 romane apărute, ca prin minune, într-un interval de doar câţiva ani – Balade din câmpie de Ion Druţă, 1963; Zbor frânt de Vladimir Beşleagă, 1966; Singur în faţa dragostei de Aureliu Busuioc, 1966 şi Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache, 1966 – şi, din nuvelistică, volumul lui Vlad Ioviţă Un hectar de umbră pentru Sahara, 1984. Poezia s-a dovedit a fi mai generoasă, volume ca Numele tău de Grigore Vieru, 1968, Sânt verb de Liviu Damian, 1968, Aripi pentru Manole de Gheorghe Vodă, 1969, Vremea lerului de George Meniuc, 1969 ş.a. marcând o revenire în forţă la lirism (eu i-am zis, într-un eseu mai amplu, o „primăvară pragheză” a literaturii române din Basarabia) după decenii de proletcultism. Ceva mai „subţire”, generaţia ’70 a dat şi ea câteva titluri de referinţă, odată intrată în scenă – Zestre de Marcela Benea, 1974; Piaţa Diolei de Leonida Lari, 1974; Ochiul al treilea de Nicolae Dabija, 1975; Aripă în lumină de Leo Butnaru, 1976; Citirea proverbelor de Vasile Romanciuc –, rămânând totuşi în umbra generaţiei lui Gr. Vieru. Abia optzeciştii vor marca o „rupere de nivel” fără drept de apel, fiind receptaţi în Ţară drept „generaţia sincronizării”. Nu-i mai puţin adevărat că, într-o primă fază, aceiaşi optzecişti au fost învinuiţi la Chişinău de toate păcatele posibile: cosmopolitism, elitism, postmodernism etc., etc., un bard al generaţiei ’70 umblând chiar cu teoria că, de fapt, s-au „sincronizat” doar mediocrităţile (citeşte: generaţia 80, de-o parte şi de alta a Prutului). Abia odată cu apariţia primelor volume ale optzeciştilor la importante edituri româneşti, dar şi prezenţa compactă a acestora în antologii, fie generaţioniste, fie panoramice, au schimbat raportul de forţe – graţie unor autori ca Eugen Cioclea, Arcadie Suceveanu, Teo Chiriac, Nicolae Popa, Vasile Gârneţ, Grigore Chiper, Irina Nechit (lista poate continua) nu mai suntem o provincie literară.

O temă interesantă ar fi legătură literaturii de limbă română din Moldova cu cea din România? Ce s-a întîmplatn de-a lungul timpului cu această legătură? Cum a evoluat ea?

Hai să nu le luăm pâinea de la gură istoricilor literari cu ample sinteze – voi aminti doar că unii autori basarabeni (G. Meniuc, B. Istru) debutau în perioada interbelică în reviste bucureştene, să zicem, pe când autori bucureşteni (Al. Robot) sau ieşeni (Liviu Deleanu) se mutau cu traiul & cu scrisul la Chişinău, cu consecinţe fatale şi pentru viaţă, şi pentru literatură. În primul deceniu de după război, proletcultismul nivela totul sub şenilele sale, literatura arătând mai degrabă a poligon. Abia în anii ’60, generaţia lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana ş.a. readucea firescul în poezie, „dublată” (cu câţiva ani întârziere) la noi de generaţia lui Gr. Vieru, L. Damian, I. Vatamanu, An. Codru ş.a. (Aş vorbi chiar de efectul vaselor comunicante, precizând totuşi că nivelul… Dâmboviţei era superior celui al Bâcului.) Este perioada în care, în capitala RSS Moldoveneşti, se vindea carte românească în librăriile „Drujba”, când se putea abona reviste româneşti – nu avea să dureze mult: după 1968, când România a refuzat să participe la înăbuşirea „Primăverii pragheze”, şurubul s-a strâns (nu tu presă în chioşcuri, nu tu carte românească în librării). Deja generaţia lui Dabija, L. Lari a trebuit să-i citească pe congenerii lor români „pe sub masă” (…şi cu mare întârziere, din câte se vede judecând după scrisul lor). Totodată, îmi vine greu să mi-i imaginez pe scriitorii de la Bucureşti, Cluj sau Iaşi citindu-i pe confraţii moldoveni – sigur, cu câteva excepţii notabile (Gr. Vieru apărea în prestigioasa colecţie „Cele mai frumoase poezii”; Ion Druţă, în „Romanul secolului XX”) –, la câtă literatură bună se scria şi se traducea în Ţară. Sigur, a existat şi acea „descindere”, ca să nu-i zic… „descălecare”, a lui Nichita Stănescu la Chişinău, în 1976, acum privită de unii ca un soi de „mit fondator”, dar în mare lucrurile au mers oarecum în paralel (şi chiar, uneori, în sensuri opuse, căci pe când postmodernismul bătea la uşa literelor române, la noi revenea în forţă paşoptismul & sămănătorismul). Noroc totuşi că paralelele se mai şi intersecteze din când în când, în cazul nostru – la începutul anilor ’90.

După 90, odată cu câştigarea independenţei, cum au evaluat lucrurile în acest sens? Am avut surpize? Au apărut romane de sertar? Ce s-a întîmplat cu lume literară şi culturală după căderea comunismului? Cum vezi evoluţia ei azi?

Înainte să vorbim despre „surprizele” & romanele de sertar, se cuvine să amintim de cele patru cărţi date la cuţit, Descântece de alb şi negru de Dumitru Matcovschi, Săgeţi de Petru Cărare, Temerea de obişnuinţă de Mihail Ion Ciutotaru şi De pe două maluri de război de Ion Vatamanu, între 1969 şi 1977. La fel, de „linşarea” lui Vasile Vasilache la apariţie romanului Povestea cu cocoşul roşu, doi temuţi critici „de direcţie” (a partidului, se-nţelege), I. Racul şi V. Senic (ultimul va ajunge să scrie, deja după ’91, Imnul de Stat al Republicii Moldoveneşti Nistrene!), semnând în revista Comunistul un articol intitulat chiar aşa: „Cu povestea nu se glumeşte!”, după care autorul nostru nu a mai putut publica nimic timp de 18 ani. Cu toate acestea, am avut parte de câteva scrieri de sertar, romanul Viaţa şi moartea nefericitului Filimon de Vladimir Beşleagă, jurnalul lui Alexei Marinat Eu şi lumea, jurnalul postum al lui Nicolai Costenco Povestea vulturului (ierte-mi-se că nu le pomenesc pe toate, oricât de numărate pe degetele unei mâini ar fi) – nu-i mai puţin adevărat însă că există şi autori care şi-au anti-datat anumite texte, revendicându-şi încă de pe băncile şcolii o „disidenţă” poetică bine adusă din condei. N-aş putea zice că aceste scrieri de sertar au redimensionat peisajul literar din R. Moldova, dar faptul că ele există certifică o oarece „rezistenţă prin cultură”, cât o fi fiind. Cât despre perioada ce-a urmat căderii comunismului, voi porni de la un fapt banal, ca să ilustrez reaşezarea breslei: în 1989-1990, toată lumea de la noi umbla năucă să-şi schimbe caracterele de la maşinile de scris, înlocuind literele chirilice cu cele nici măcar nu româneşti, latine (de cele mai multe ori, semnele diacritice de la Ă, Â, Î, Ţ, Ş se făceau de mână). Simplificând lucrurile, se poate vorbi despre trei categorii de scriitori – primii au continuat să scrie cu caractere chirilice (sunt „monştrii sacri” ai realismului socialist); alţii şi-au schimbat literele, doar că dispunându-le la fel ca la maşinile de dactilografiat cu chirilice (dacă înainte de ’91 l-au proslăvit pe Lenin, acum îl cântau pe Ştefan cel Mare cam cu aceleaşi cuvinte; anume dintre aceşti internaţionalişti patentaţi s-au recrutat cei mai zeloşi naţionalişti); în fine, ultimii (care vor ajunge curând primii, în ale scrisului şi nu numai) şi-au reaşezat literele conform ordinii româneşti (ulterior, le va veni cu atât mai uşor să treacă la computere!), sincronizându-se din mers cu ultimul val (mă refer în special la generaţia ’80, dar şi la alţi câţiva predecesori).

Dacă eliminăm din ecuaţie grafomanii, aş vorbi de câteva viteze cu care cele trei generaţii active la momentul 1989-1991 s-au integrat în procesul literar din Ţară (de la „incluziunea numerică” la „cea estetică”, ca să preiau o formulă inspirată) – Vasile Vasilache (1926-2008), mai puţin Aureliu Busuioc (1928-2012) sau Vladimir Beşleagă (n. 1931), din generaţia formată în interbelic, prezenţi doar cu texte aparte în presa literară, şi-au văzut unele titluri reeditate cu grafie latină, la edituri mai mult sau mai puţin importante din România; hai să numim acest proces aruncarea unei priviri în oglinda retrovizoare. Vin apoi la rând generaţiile ’60-’70, cu modelele lor „Dacia” (la care unii au trecut direct de pe… „Volga” sau „Pobeda”!), în mare parte generaţii de sacrificiu (dar care totuşi reuşeau performanţa de a fi readus în literatura moldovenească, chit că încă sovietică, eticul & esteticul). Consideraţi aproape nişte „scriitori naţionali” & semizei în Basarabia anilor ’89-’91, majoritatea figurilor marcante ale „momentului 89” (Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă ş.a.) se pomenesc peste noapte într-o zonă periferică a literaturii române contemporane (Ion Simuţ vorbeşte chiar despre „a cincia roată la căruţă”!); nu-i de mirare aşadar că unii dintre aceştia se vor aruncă în braţele partidelor naţionaliste, discursul lor fiind mai degrabă unul etnic & moralizator. Vin la rând 80-iştii, eminamente generaţia sincronizării, autori care intră în mai toate antologiile de poezie românească, din ţară şi din străinătate, urmaţi îndeaproape de 90-iştii Dumitru Crudu, Iulian Fruntaşu, Ştefan Baştovoi ş.a., plutonul încheindu-l mai tinerii „douămiişti” debutând direct la edituri româneşti (Anatol Grosu, Ion Buzu, Victor Ţvetov ş.a.). La ora aceasta, se poate vorbi de o reaşezare a reliefului cultural, doar că nu pe „axa Prut”, ci în funcţie de „liniile de forţă” ale literelor române de pretutindeni.

Nu urmăresc foarte atent mediul literar din Republica Moldova, căci mă interesează mai mult partea socială, politică şi economică. Am observat însă că una dintre obsesiile care persistă de ceva ani este legată de problema sincronizării cu Ţara & a recunoaşterii în Ţară. Care este de fapt fondul problemei?

În cazul celor pentru care, şi în 2016, aceasta rămâne o problemă, cred că-i vorba de un complex de inferioritate, şi sigur de o marcă a provincialismului. Căci literatura română din Basarabia „a trecut Prutul” încă din anii ’90, nu-i nevoie deci să forţezi frontiera ce mai există doar în capetele unora. Sigur, la început trebuie să fi existat şi idiosincrasii de ordin atitudinal, temperamental ş.a.m.d., dar acestea ţin de „factorul uman” – pe mine unul mai degrabă m-au nedumerit decât să mă complexeze. De bună seamă, atunci când eşti primit în casă de Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Ion Mureşan (lista este mult mai generoasă!), faptul că cineva îţi reproşează expeditiv „basarabenitatea” ta (ca şi cum toţi moldovenii ar fi – vorba lui Paul Goma – neapărat „tălmaci de rusească”) contează mai puţin. (Că tot am pomenit numele autorului Holorime-lor, o vreme eram aproape convins că în spatele numelui rar, dacă nu de-a dreptul căutat, de Şerban Foarţă, se ascunde un întreg institut de Inginerie Genetică a Limbajului, într-atât de „faustică”, peste puterile unui muritor, mi se părea opera lui scrisă! Ce bucurie să descopăr peste ani un om absolut minunat în persoana poetului!) Dincolo de forţarea „recunoaşterii” pe plan instituţional (o mulţime de membri ai USM s-au repezit să se înscrie în USR, până când s-au prins ăia de la centru şi au început să fie mai selectivi cu primirea de noi membri), există un proces literar firesc care face ca – vorba lui Gheorghe Crăciun – competiţia să continue, nu atât între generaţii sau autori aparte, cât a fiecărui autor cu el însuşi. Punct şi de la capăt…

 Romanul tău „Ţesut viu. 10 x 10”, Ed. Cartier, 2011 (ediţia a 2-a, 2014) s-a bucurat de un real succes în Ţară – construieşti cumva o frescă a istoriei tale şi a locului în care ai trăit. E un fel de „În căutarea timpului pierdut” proustian în manieră Em. G.-P. Bref, ce înseamnă această carte pentru tine?

Critica a vorbit mai degrabă despre un Ulise basarabean, ca scriitură, pe fundal (tematic) de În căutarea timpului pierdut – dacă ar fi să simplific lucrurile, aş zice că romanul este cartea vieţii mele aşa cum a fost să fie, la fel cum Arme grăitoare (ediţie ne varietur) este cartea vieţii mele aşa cum aş fi vrut să fie. (Nu mă pune să aleg între ele!) Am trudit atât de mult la această scriere – 14 ani efectiv, plus alţi câţiva în care l-am purtat cu mine, ca pe-o cocoaşă/ca pe-un marsupiu, oricunde m-aş fi dus –, încât mă simt legat à jamais de această carte, a cărei povară (uneori, strivitoare) doar creşte în timp. Întâi, pentru că nu ai cum scăpa de scrierea cea mai personală (în niciun caz autobiografică), unde fiecare frază e şi un segment ADN; apoi, că nu te lasă chiar ea să-i scapi! „Mă feresc să asist la finalul scrierilor mele, zicea Macedonio Fernandez, de aceea le termin înainte”; din contră, tot dedulcindu-mă la relecturi, eu m-am dedat la rescrieri (de la Ştefan Manasia citire: „încât îţi lasă senzaţia că autorul ar putea practica, oricând, a treia şi a patra oară, jocul acesta de dânsul inventat”), astfel încât – vorba lui Mihai Iovănel la apariţia ediţiei a 2-a – „unii vor citi acum cartea pentru întâia oară, alţii o vor reciti; unii o vor citi şi reciti în anii ce vin. Dar în special aceia care o vor reciti o vor citi cu adevărat prima dată” (subl. mea). S-ar fi putut pune punct acestor rescrieri succesive odată cu ediţia din 2014, eventualele reeditări urmând să o reia pe aceasta, dacă în seara zilei de 7 martie 2015 însăşi realitatea nu ar fi pledat – în scris, la patru mâini, dacă nu cumva mâna forte a destinului în persoană a sucit gâtul retoricii – cauza unei noi ediţii, a 3,14-a (alias, П), adeverind o dată în plus că „o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfârşeşte niciodată. Niciodată atât timp cât autorul trăieşte” (Mario Vargas Llosa). Forţând puţin nota, aş zice că din „boală-nvinsă”, Ţesut viu. 10 x 10 va ajunge, într-o bună zi, „locul de veci” al autorului – exact ca-n acest poem (ghici al cui e): „Scrisă pe/ dinăuntru/ până la/ simbioza/ cuvintelor &/ organelor/ vitale –/ poezia/ vaccinează/ împotriva/ morţii! –,/ fiinţa-şi/ conţine/ propriul/ epitaf:/ autopsia/ a arătat/ că ceea ce-i/ făcuseră/ fu vivisecţie”.